Răsărit în oglindă (2)

Plouă iar și stropii mărunți de toamnă târzie mă duc cu gândul la tine. Mi-ar fi plăcut să fii aici, aproape, lângă inima și sufletul meu, dincolo de orice evidență exterioară, mai mult sau mai puțin negativă, mai mult sau mai puțin neprietenă. E târziu și, peste lac, pescărușii își poartă în aripi nemărginirea în goluri albe-nedefinite. E primăvară?!?!?! Sunt singură, mult prea singură aici, cu el, într-un non-sens total, în neputința de a trece în altceva... Te văd în atâtea lucruri, de fapt, chiar a început să-mi fie teamă căci te văd cam peste tot. Te văd și te simt și mă întreb cât de normală este simțirea mea hipertrofiată de tine în vidul existențial alături de el. A mai trecut o zi. Mă dor ochii de preaplinul trăirii sau, poate, doar de vidul ei. Și-mi dau seama, înțeleg, în sfârșit, chiar înțeleg cât de relative sunt toate conceptele sau, mai degrabă, referenții. Cât de real poate fi un dialog imaginar, cât de fals unul desfășurat aici, sub ochii mei, în prezentul crunt autarhizat?! Cât de aproape îmi ești și cât de departe el! Sau poate sunt doar eu cea care... subiectivizează!? În ce-o consta Realitatea? Doar paradoxuri!? Când am plecat, mi-ai spus la revedere... eu nu mă așteptam să revii, dar ușa s-a deschis și ai apărut tu, în halat alb, cu chip de manechin zvelt și hotărât, cu vocea groasă... atât de tandră... pe care eu o cunoșteam de mult, iar acum o regăseam intempestiv, cu atâta încântare! Am simțit din nou că mă topesc, deloc clișeic, deloc hiperbolic, și voiam cu toată ființa să mă las total și ireversibil cotropită de tine, ca într-o nirvană galbenă-neiertătoare, ca-ntr-o coborâre de ape, pe creste sublime de adânc, la ceasul rătăcirii și al regăsirii, dincolo de acolo, de el,... numai noi doi... numai... ‘Și... mai ai ceva de luat?’ îmi țiui în urechi, în tot destinul, glasul aproape hodorogit și neprieten, de-acum atât de nelipsit, de atotprezent, de suveran. Îi arătai cu privirea ceva într-un colț, obosită și total dezinteresată de universul care se redeschidea închis în față-mi. Alea iacta est?! Nu, nu, nu vrrrr...eau! Venise primăvara, dar eu aveam s-o ratez aproape sigur și anul ăsta... Pe drum am încercat să-mi iau un fel de revanșă... am oprit mașina și mi-am oferit cadou un buchet de stânjenei...Þiganca înflorată mi-a mulțumit și m-a invitat să cumpăr mereu... – ‘Care... mereu?!’ – de la ea... Am zâmbit, oferindu-i garanția că... Cerul era albastru, prin geamul mașinii zăream fantomatic trupuri..., auzeam glasuri... Oameni și întâmplări... Viață! Mă gândeam că anul ăsta Primavara mea aveai sa fii tu... chiar și in absentia... chiar și numai prin acea fracțiune de secundă când te-ai ivit în ușă..., m-ai privit... și ne-am despărțit... pentru totdeauna?!