Nick Sava

Nu ma supar de loc. Destul de subtirel in general - sau doar \"ceea ce fac aici\"?

Si nu e cu banat, am mai fost intrebat chestia asta. De parca ar conta... Deci, pe vremuri - hat, in copilariile mele - s-a intimplat ca parintii mei sa se mute intr-un bloc \'brend new\', muncitoresc, mirosind inca a vopsea proaspata si cu gropi in fata, impreuna cu alte vreo 40 de familii. Intimplator (dar nu cred), mai toate familiile erau \"cu copii\". Cred ca altfel nu \'pupau\' apartamentul - desi, zic eu acum, nu prea aveau ce pierde...

Si tot intimpplator (sau nu) ne-am trezit vreo citiva baieti cam de aceasi virsta, din care trei - pentru ca tot trebuiau sa poarte un nume - se numeau Nicolae. a asa obisnuiesc parintii lipsiti de imaginatie, dau copiilor nume de sfinti...

Copii fara minte (de clasa a-ntiia), ne-am zis si noi cum ne-am priceput: unul Nicu, altul Nicusor (ca era chiar mai mic si cu mai putina minte), si unu Nic. Probabil inspirat de faimosul nume Tic (personal nu am cunoscut pe nimeni sa se numeasca Tic... in afara de cel din carte).

Parintii ar fi trebuit sa puna piciorul in prag - chiar si numai de teama politiei securiste - sa nu ne lase sa adoptam nume cosmopolite, dar sincer sa fiu, la virta mea cam frageda si la mintea cam redusa nu mi-a trecut prin minte sa ma numesc Niculaita, de exemplu, Niculaies, Niculita, Niculaie chiar (pe atunci nu-l citisem pe Preda...), asa cum se obisnuieste prin alte colturi ale frumoasei noastre Romanii - dar nu pe la Brasov. Asa ca am ramas - acceptat de parintii care dadusera si ei in mintea mea - Nic. Asa ma stiu prietenii de-o viata (de n-or fi murit intre timp).

Si cind am ajuns in Canada, cei de la Immigration si-au sclintit limba in numele din Pasaport, de era sa-mi refuze viza. Am incercat eu sa ii lamuresc (\"Stiti, ca pe Ceausescu...\" - de era sa ma trezesc cu numele impuscatului atirnat de existenta mea), dar pina la urma am acceptat solutia simpla (din toate punctele de vedere) de a ma numi Nick. Macar prietenii ma stiu asa, nu trebuie sa dau lamuriri decit strainilor care nu stiu sa intrebe chestii mai inteligente.

Dar ca sa nu dau nastere la intrebari timpite, imi semnez volumele publicate sub pseundonimul \"Nicu Sabau\". Asa, sa ma intrebe prietenii ce mi-o venit, imi e rusine de numele pe care mi-l stiu ei?... Ca sa vezi!

Il iubesc pe Alexandru Gota, don Quijote al plaiurilor tarnavene. Crfed ca romanul este reprezentat cel mai bine prin stejar - dupa ce am taiat capul zimbrului si l-am pus in herb.

Ma rog Domnului sa-mi duca pasii pe dealul Breite. Poate o sa mai ramana vreun stejar de infiat... Daca nu, nu-i nici un bai...

Pina nu mai citesc de citeva ori articolul, nu pot decit a aminti cuvintele lui Tutea (aduse putin la tema - el vorbeste de comunism...):

\"Cine n-a fost socialist pina la 30 de ani, nu are inima. Cine este socialist dupa, nu are minte...\"

Iar orbii care se iau dupa omul prost, dau sigur in groapa. Nu exista om mai orb decit cel ce s-a lasat legat la opchi - sau s-a legat singur la ochi...

Apropo de \'lumea de dincolo\'. Zic canadienii (desigur) ca americanii pot vorbi cu Raiul de la orice telefon public. Costul? Un quarter: pretul unei convorbiri cu Canada
:-)

Pe malul unei mari era un sat de pescari. Am pescuit cu ei, m-am scaldat in mare, am pescuit perle.
M-am intors mai tirziu. In locul satului era o cetate. Desetul pornea chiar de la portile ei. \"Unde este satul?\" am intrebat. \"Care sat?\" s-au uimit ei. \"Dar marea?\" \"Nu stim ce vorbesti, straine. Aici a fost intotdeauna desert!\"
M-am impleticit printre dunele pustiei, ars de soare si de sete, mirosind putoarea camilelor.
Cind m-am intors, un oras sclipea la picioarele muntilor. \"Unde e pustia? Unde e nisipul?\" \"Straine, ce vorbesti? Aici muntii au umbrit dintotdeauna orasul!\" Am urcat potecile muntilor, m-am aninat de creasta lor, am cules afine si mure...
Cind m-am intors, am intrebat \"Unde sunt muntii?\" stiind deja raspunsul. Fara a ma mira, m-am aruncat in mare. Invatind sa traiesc, din nou. Pentru a cita oara?

Daca Degas le-ar fi pus cercei balerinelor sale, probabil asa ar fi arat - ca poemul tau. Am simtit culoare in el...

In alt plan, ma recunosc in \'amintirile\' lui Bogdan. Ceea ce el poate (deja) sa vorbeasca despre mostenirea lui armeana, vom ajunge noi, plecatii, sa vorbim - poate -despre mostenirea romaneasca.

Din pacate, din pacate, noi incercam sa uitam mult prea repede. Armenii, evreii, grecii... au stiut sa-si prezerve nationalitatea in mijlocul nationalitatii majoritare romanesti. Au contribuit tocmai prin aceasta, raminind singulari si nu topindu-se in masa majoritara. Noi insa tindem sa ne topim - sa ne fie mai bine noua si copiilor nostri. Se zice ca romanii din prima generatie (abia sositi) incearca sa pastreze cultura romaneasca, a doua generatie incearca sa o uite, iar a treia sa si-o reaminteasca... daca mai poate.

Am cunoscut o scriitoare din BC. M-a atras numele ei. Am inceput sa-i povestesc despre satul mamei din Bucovina, de oamenii de acolo, de emigrarea lor aici. I-am vorbit si de satul vecin, al carui nume il purta ea. I-am pus citeva casete cu muzica din zona, i-am arata un CS cu obiceiuri din Bucovina, i-am vorbit despre manastiri si despre Stefan... Mi-a spus - si-a spus - cu miinile la buze: \"N-am stiut, nu am stiut...\"

Cred ca i-am aratat Araratul

In putinele zile cit am stat in Bucuresti in zilele vacantei mele romanesti nu am vazut nimic din cele descrise de tine. Probabil nu am stiut unde sa ma uit, probabil nu am fost interesat de acest aspect nou-vechi al capitalei.

Ma bucur de textele tale. Imi deschide noi unghiuri de a privi Capitala. Cit timp scri tu, nu simt nevoia sa o vizitez...

Anca, tu esti una din cei ce stiu ca textele au fost publlicate deja.Am fost scrise pentru cei din Vancouver - eventual cei din Canada, si abia acum le-am scos sa le confrunt (si) cu cititorii mai tineri din tara. Doar in acest sens eram neincrezator. Stiu ca daca ar fi fost sa scriu in tara m-as fi aliniat, eventual, marilor \"plingareti\" gen Paler. Aici am alte subiecte, straine celor din tara. Uneori sunt straine chiar si celor ajunsi pe aici.

Te-am banuit - si imi cer iertare - ca nu ai citit pina la capat tocmai datorita faptului ca nu ai inteles mesajul optimist din final. Probabil in moddul in care imi scriu escurile se simte formatia mea inginereasca. Disec problema, o analizez - pentru a ajunge la o solutie. De obicei solutia este chiar in ultimul paragraf - sau chiar in \"comentariul\" redactiei.

Altfel, nu cred ca exista o generatie \"moralizatoare\" dupa cum nu cred ca exista o generatie \"care invata\". Sunt indivizi moralizatori sau indivizi care invata. Uneori cei \'moralizatori\' nu mai sunt in stare sa dea exemple rele - iar cei ce \'invata\' nu invata neaparat ceva care sa inobileze sufletul, ci mai degraba cum sa-si umple mai repede buzunarul...

\"Indivizii\" de fata se exclud, bineinteles :-)

PS. Ai ghicit, Adriane, este o fotografie luata la \'La Viletta\', si e chiar mina ta ceea care ma sprijina. Te recunosc mai pesimist, desi as vrea ca multi sa fie tot atit de \"rable\" ca si tine...

Anca, probabil nu ai citit ultimul paragraf. Te-oi fi plictisit pina acolo:-) Poate ti-ai zis: \"altul care se jeleste\"...

Eu nu am scris multa vreme. Am tinut un jurnal intre 83 si 89 - si mi-am vazut de-ale mele. Cind am inceput sa scriu (acum vreo 4 ani) am facut-o pentru ca am simtit nevoia sa spun ceva. Deci, nu scriu ca sa scriu. Nu scriu ca sa creez imagini interesante, socante, inedite. Eu cred in rolul artei. Civilizator, moralizator, progresist - cum vrei.

Deci, textele mele nu le scriu ca sa ma lamentez, ci ca sa produc o schimbare. Majoritatea lor militeaza (daca nu folosesc un cuvint prea tare si desuet) pentru o unire a romanilor din diaspora. Pentru ei scriu in primul rind. Eu vad in unire singura posibilitate de a salva cultura romaneasca printre straini. Imi zic ca acasa or avea altii grija de asta. Chiar or fi avind.

Mai pot spune ca textele mele (alaturi de alte chestii) au reusit sa faca ceva in Vancouver, dar nu vreau sa vorbesc despre asta aici.

Din ce generatie fac eu parte? Nu prea stiu. Nu din cea \"de sacrificiu\" - intrucit eu nu recunosc o astfel de generatie. In rest, din generatia \"a doua\" - pentru ca am oarece experienta pe care sunt dispus sa o impartasesc si altora - dar si din \"a intiia\" - deoarece sunt inca dornic sa incerc, sa invat lucruri noi, sa ma transform daca e cazul. Nu daca - cind e cazul!

Dar tu, tu din care generatie faci parte? Tu nu ai ratat nimic? Nu ai avut ce schimba? Esti din generatia \"invingatorilor\"? A \"regilor\"? (asa ii numea un comentator al unui text de-al meu pe romani...)

Da, si la ce anume ma astept din comentariile la textele mele? :-) Sa vad daca merita sa adun aceste texte intr-un volum. Si daca da - daca merita sa incerc distribuirea lui in Romania. \"Ar folosi cuiva?\", this is the question.

Am spus ca nu ma intreb intotdeauna \"mie ce-mi iese?\"...

Diversitatea se datoreaza mai putin numarului (care, zic unii mai informati decit mine, ar fi cica spre 10 mil!), ci a sistemului de \"recrutare\" a imigrantilor. Ori \"capsunari\" (desi pe aici umbla zvonul ca unii dintre ei sunt licentiati...), ori, mai ales, \'tehno\'-isti. Mai ajung pe aici unii umanisti doar prin relatii conjugale - sau de inima. Cum suntem noi, de exemplu, putinii ingineri care preferam unei beri si un meci de hokey o carte.

Cristina, as vrea sa fie intreaga generatie a mea pe placul tau, dar stiu ca nu este asa. Generatia mea nu a fost mai buna decit cea de azi. Poate a fost mai putin cinica - poate de aceea a generat acel sentiment general de neincredere pe care romanul il are fata de semenul sau. Ne-am ascuns mai bine, cei din jurul meu nu au stiut cum sa ne ia... Acum oamenii \"noi\" isi vomita sentimentele - din nepasare, pentru a soca, poate in cautarea unor cai de succes rapid si facil...

Stiu ca nimic nu e nou. Uneori ma gindesc la generatia pasoptista, sau a lui Eminescu. Citiva dintre ei nu au acceptat sa-si traiasca \"decandenta\", cum zici tu. Au refuzat sa traiasca intr-o tara a carui popor era numit (aproape \'oficial\') \"ciobanii din Carpati\". Ceea ce suntem azi este o urmare fireasca a refuzului lor de a crede ca nu se mai poate face nimic.

Sa stiti ca se poate schimba ceva. Tot ce se cere de la noi este sa schimbam o persoana, una singura: \"eu\" insumi. Ceea ce cititi in textele mele sunt aceste zvircoliri ale sufletului meu pe care il aduc la judecata si incerc sa-l schimb. Timpul imi va spune daca am reusit. Si o fac in fata voastra nu din exhibitionism, ci pentru a ma putea confrunta cu voi. Voi, citiorii, sunteti adevarata masura - cu aprobarile si cu injuraturile voastre.
Daca in acest proces fac si alte \"eu\"-ri sensibile la a se analiza, bucuria nu este decit partea noastra:-)

Pentru multi dintre cei carora le cad sub ochi textele mele (si au rabdare sa le duca pina la capat), daca sunt tineri si, mai ales, traiesc inca in tara, imaginile \'vazute\' de mine par de cosmar. Unii le resping, altii zic ca sunt ingrosate. Altii refuza sa se recunoasca in \"oamenii\" mei \"noi\". Ma bucur daca este asa.

Majoritatea celor ce emigreza sunt cit se poate de \"real-isti\", adica au o formatie profesioanala (si culturala) tehnica. Printre ei, posibilitatea de a intilni \"oameni noi\" este mult mai mare.

Inca un aspect: ei sunt printre cei care au plecat de-acasa ca sa se \"realizeze\". Multi au stiut sa o faca si acasa, ei au venit sa aiba \"mai mult\"... Ei nu au timp de \"cultura\". Unii nu au avut niciodata timp. \"Cultura\" si-au format-o doar in masura in care aceasta ii ajuta sa de \'descurce\'. Aici o mica paranteza: daca vrei sa il caracterizezi pe roman in \"inicitatea lui\", nu poti spune nimic mai mult despre el decit ca se \"descurca\"... Rezista. Supravietuieste. Se adapteaza.
Dar exista acel ultim argument: numai aici incepi sa ai distanta, perspectiva necesara. Si uneori, gasesti si sinceritatea de a te privi in oglinda. Numai aici intelegi ca eticheta pe care ti-o pun ceilalti nu mai conteaza atit de mult.

Well, asta dupa o vreme:-) Uneori doar la batrinete, alteori niciodata...

De fapt, ceea ce vroiam sa spun este ca diversitatea romanilor in diaspora este mult mai redusa decit a celor din tara. Si ca termenul folosit de noi este \"vancouvarenii\"...

Ma bucur in numele celor ce te citesc pentru acel mesaj in care ti-am spus despre acest site. Mai ales ma bucur petur indrazneala ta de a iesi aici, printre noi, cu versurile tale.
Nu cred deloc ca e prea putin ceea ce faci.

Ma bucur ca printre primii care au citit din cartea DoDului au fost cititorii Atheneumului. Ca s-a permis lansarea cartii (neoficiale) in Vancouver.
Si ma bucur ca sunt unul din putinii care au citit intreaga carte inainte de lansare. Mult succes!

I-am zis eu profului ca mai bine ar vorbi despre omizi, dar imi zicea ca el nu a gasit niciodata vreo omida in cireasa. Nici fluturi de cireasa nu a vazut, e drept - dar imi povestea despre fluturele alb de varza. \"Dar omida de varza ai vazut?\" \"Nu. Nici vierme. Dar or fi, nu?\"
Aici nu am avut ce-i mai spune, desi eram sigur ca va veni vreun viermolog care sa-i dea peste cap toata alegoria, in toata scirbosenia ei.
Se pare ca m-am inselat atunci. In sala, la conferinta cu pricina, nu a fost prezent nici unul (viermologi, adica), de saminta, probabil luindu-se dupa anuntul care amintea ceva despre fluturi, in nici un caz despre viermi si omizi. Iar cei prezenti erau prea scirbiti pentru a mai intreba ceva...

Poate n-am fost indeajuns de clar:-) Tocmai ca am inceput sa devin tot mai susceptibil ca este posibil sa am si eu o piramida, undeva. Poate a crescu atit de mare incit acum ma invirt in jurul ei si ma intreb \"Ce naiba-i hardughia asta?\".
Poate imi lipseste perspectiva ca sa o pot recunoaste...

Iti multumesc, prietene, ca vi din nou la intilnire, neasteptat. Voi urmari cu intereres cum iti vei insira margelele sonete, de care stiu ca abia acum le tragi pe fir, ca unele dorm inca in scoicile de pe fundul marii...

Si tie, Cristina, iti multumesc, pentru surpriza facuta. In general ma astept ca textele mele - scrise cu imaginea romanului plecat aiurea pierduta printre foi - sa nu fie receptate de cei ramasi cuminti acasa, incercind sa mentina lumea dezlantuita la poalele turnurilor in care cauta sa isi gaseasca linistea...

M-ai pus in mare dilema. A fost moment cind am cochetat cu ideea sa prezint romanilor de acasa aceste texte pe care chiar si mie imi este greu sa le incadrez (proza? eseu? pamflet? articol?), doar pentru a da inapoi simtind abisul dintre punctele de vedere, interes, stil...

Pentru ca cine mai da azi doi bani gauriti pe un Boian sau doua, cind in tara mor sute de localitati? Fara a pasa cuiva.
Asa ca nu ma pot opri sa nu ma intreb, din cind in cind: oare CUI ii incolteste-o piramida?

Nu am citit cartea lui Kadare, dar de acum inainte - ori de cite ori ma privesc in oglinda - o sa caut sa vad daca nu cumva mi-a incoltit vreo piramida...

Articolul a fost scris intr-un moment in care mult prea multul \'latrat\' ma scufundase intr-un pesimism atroce.

Cinstit este sa zic ca in garduri sunt si porti. E bine ca macar din cind in cind sa vedem portile, nu gardul. Mai ales cind stim ca acea poarta ne este deschisa.

Si iarasi, e bine sa incercam sa alungam intunericul - ne vom cunoaste mai bine, ne vom teme mai putin.

Nici chiar toate \'latraturile\' nu sunt dusmanoase. Multe ne intimpina cu prietenie, ne da siguranta in intuneric. Noaptea, apropiindu-ma pe ulita intunecata de casa unchilor, latratul lui Poitas imi facea bucurie, ma facea sa grabesc pasul. Tot asa, cind simt un prieten dindu-mi binete, ii raspund cu bucurie.

Ramine intrebarea: \'de ce ridicam garduri?\' Poate o sa aflu vreodata...

Cum nu ma stiu \'nesimtitor\', iti multumesc pentru compliment.
Cred ca e important sa fim in stare sa facem distinctie intre legaturile care ne face ceea ce suntem - si lanturi. Puse de altii, sau puse de noi insine. Abia apoi e bine sa ne apucam sa rupem lanturile. Vom gresi mai putin, si nu ne vom irosi degeaba efortul.

Si eu cunosc astfel de casatorii ratate. Daca tu ai scris eseul avind in minte un asemenea tip de lant, te aprob. Prin generalizare, mesajul a devenit vag si mi-a permis sa amintesc de alte \'lanturi\' care ne fac cinste daca le purtam.
Din pacate, astfel de casatorii sunt ratate din start. Amintesc cuvintele spuse de St.Exupery: \"Dragoste nu este cind doi se privesc in ochi, ci cind privesc in aceasi directie.\" Din pacate, intelesul acestui aforism il pricepem abia cind in urma noastra se asterne o eternitate...