Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Misterul lanturilor

3 min lectură·
Mediu
Cândva, în vremea copilăriei mele, aveam un câine. Îl botezasem Othello, pentru că era negru. A fost singurul nostru câine care a stat în lant. Nu mai stiu exact de ce i se aplicase tratamentul ăsta ( mânca, probabil, găini). Uneori îmi era atât de milă de el, încât o înduiosam pe mama să mă lase să-l dezleg. Si după ce obtineam această gratie, promitând în schimb tot ce-mi trecea prin cap, alergam într-un suflet la el să-l eliberez. Vă imaginati că, după ce-i puneam zgarda jos începea să zburde prin toată curtea, făcând tumbe nebunesti, cum ar face orice câine tinut mai mai multă vreme în lant? Nici vorbă! Othello era plămădit din alt aluat. Nici nu vroia s-audă de eliberare, rămânea cuminte lângă lantul lui si, dac-ar fi putut, si l-ar fi pus singur după gât. Degeaba încercam să-l provoc la joacă, să-l iau în brate să-l mut mai încolo! Se întorcea lângă lantul lui, cersindu-mi doar mângâierile si privindu-mă ca si cum mi-ar fi spus “Aici e locul meu“. Cu toate astea, când si când mă încăpătânam să-i dau drumul. Si de fiecare dată obtineam acelasi rezultat. Multă vreme n-am înteles. Multă vreme am crezut că-i vreau binele si nu puteam pricepe de ce nu si-l doreste si el. Apoi l-am uitat, cum uităm atâtea. Până-ntr-o zi, când am înteles (dar cât de greu!) că la fel sunt si unii oameni. Că binele nostru nu este si binele lor. A fost nevoie să întâlnesc un om ca să mi-l amintesc pe Othello. Atât de bine semănau, doar că omul nu era negru! Dar avea un lant. Un lant greu, care-l apăsa dureros, de care-ar fi vrut să scape, de mult si de nenumărate ori. Si când, în sfârsit, i-a venit eliberarea, s-a întors la lantul lui, pe care stiu sigur că-l ura. Când l-am întrebat “De ce?“ n-a putut să-mi dea nici un răspuns, dar m-a privit în acelasi fel precum Othello, am văzut în ochii lui acelasi mesaj- “Aici îmi este locul“. Să fie oare puterea obisnuintei mai mare decât dorinta de zbor, de libertate? Sau poate sunt oameni- ca si câini- care se nasc robi si care nu pot respira decât în lanturi? Totdeauna am crezut că oamenii se nasc cu libertatea-n suflet. Atunci? De la întâmplarea asta am început să privesc mai atent în jur. Si-am înteles un lucru si mai dureros. Pretutindeni există oameni care se-ntorc la lanturile lor. Nu doar că nu vor să si le rupă dar, dacă cineva o face, ei tot în lant se-ntorc, iar si iar. Să fie oare ceva asemănător fenomenului cere se-ntâmplă celor care stau prea mult în întuneric? De teamă că lumina i-ar putea orbi, preferă să se-ntoarcă în celulă. Cu toate astea, sunt si dintre cei curajosi, care-si asumă riscul. Mai bine orb si liber, dacât în lanturi cu nici un simt lezat! Dumnezeule, ce mister ascund lanturile? Si dacă ne-ai născut liberi, de ce le-ai mai inventat?
0145104
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
494
Citire
3 min
Actualizat

Cum sa citezi

Florentina-Loredana Dalian. “Misterul lanturilor.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florentina-loredana-dalian/proza/61155/misterul-lanturilor

Comentarii (14)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@lucian-mLM
lucian m
E minunat textul și dureros de adevărat. Și e păcat că muți din cei ce reușesc să-și părăsească lanțurile au, uneori, nostalgia lor.
O singura obiecție strict subiectiva aș avea: nu cred că Dumnezeu a inventat \"lanțurile\"!
0
@elia-davidED
Elia David
Ai scris despre lanturi ca un om liber. Tare curioasa as fi sa citesc si versiunea celui inlantuit. Am parcurs cu placere acest text, dar, in final, mi s-a parut ca tragi cam mult de idee. Nu e neaparat un repros.
0
@florentina-loredana-dalianFD
Multumesc mult pentru aprecieri! Obiectia e bine întemeiată, nici eu nu cred că Dumnezeu le-a inventat. Acela era strigătul celor neputinciosi, care, urându-si lipsa de curaj, “Îl bagă la înaintare“ pe Dumnezeu. E mai usor asa, să ridici din umeri, aruncând vina pe El si linistindu-ti constiinta cu ceva de genul “Asta e, nu se mai poate face nimic!“ În sensul acesta, as invita pe cei care cred că nu se mai poate face nimic să citească un text al lui Liiceanu “Ce e de făcut, când nu mai e nimic de făcut?“. Spunea, printe altele, că însusi faptul că se pune această întrebare, înseamnă că tot mai e ceva de făcut- e de sperat, e de asteptat, e de rugat...
0
@florentina-loredana-dalianFD
Da, Elia! Si eu as vrea să cunosc versiunea lor. Îmi doresc mult să înteleg, atunci când întelegi, poti actiona asupra cauzei, pentru a da o mână de ajutor. Poate psihologii stiu mai multe.
0
@sorin-teodoriuST
Sorin Teodoriu
M-am nascut in Bucuresti - iubesc muntele - iubesc marea. Am crezut ca, pentru o viata decenta pot parasi tara, sa incerc alte locuri, mai departate. Odata chiar am incercat, dar m-am intors. Dorul de locul unde m-am nascut a fost mai mare decat distractia, decat banii. Nu pot accepta conducatorii tarii mele, insa pe tara, o iubesc. Si ma intorc de fiecare data, aici, in tara mea. Poti vedea lanturile, draga Loredana? Poti auzi strigatul meu?
Sorin
0
@florentina-loredana-dalianFD
Da, Sorin, le văd si aud si strigătul. Adineauri, când ti-am citit mesajul am simtit ceva, ca un fior, nu stiu să-l exprim. Nu m-a părăsit nici acum. Si eu iubesc muntele si marea (tot în ordinea asta), dar, omule, munti si mări sunt peste tot în lumea asta. E drept că tu nu te-ai născut decât într-un singur loc. Până la urmă stii ce, dacă muntii ăstia, tara asta te ajută să fii tu, în ciuda tutror celorlalte neajunsuri, cred că ăsta nu e chiar un lant, decât de formă.Multumesc pentru mesaj, mă bucur că mi-am început ziua de luni citindu-l. L
0
@nick-savaNS
Nick Sava
Libertatea este in noi. Inconjurati cu gratii, suntem liberi - daca vrem. Legati cu lanturi - suntem liberi.

Suntem legati de mama noastra? De bunica? De copii? De tara? Mai ales, de oamenii pe care ii iubim?

Si nu ai dreptate, Florinel. Muntii nu sunt la fel, marile nu sunt la fel, mai ales padurile nu sunt la fel. Lucile si piriurile, si casele aninate de coama dealurilor. Nimic nu e la fel.

Ajuns departe iti dai seama ca lantul rupt nu era lant. Era cordon ombilical.
0
@florentina-loredana-dalianFD
Multumesc pentru citire si comentariu! Da, poate că nu am dreptate, eu am vorbit din perspectiva celui care n-a plecat departe definitiv. E drept că libertatea e în noi, dar eu o caut si în afară.
0
@oprea-valentinOV
Oprea Valentin
Fantastic de adevarat tot ce spui tu aici. Le pui pe hartie de parca ai fi om mare. Dependenta asta de lant in final iti disruge atat de tare personalitatea incat habarnuai daca mai esti sau nu in viata.
0
@florentina-loredana-dalianFD
Ha, ha! Chiar sunt om mare, sau cel putin asa-mi place să cred (mă refer la vârstă). M-a amuzat.
E ceva ce urăsc în lanturi, mai mult în cele pe care ni le construim singuri decât în cele pe care ni le pun altii. E o revoltă în fata căreia mă simt neputincioasă.
0
@nick-savaNS
Nick Sava
Interesant cum este perceputa aceasi problema in functie de locul de unde este privita.
Nu tot ce ne leaga sunt lanturi, si nu toate lanturile ne leaga. Cel putin asa vad eu lucrurile acum, cind am pus intre mine si tara un ocean, iar intre mine si tinerete o eternitate.
Oare cind eram tinar ma simteam inlantuit? Nu cred. Atita timp cit exista o poezie, o pictura, o sonata, eram cit se poate de liber...
0
@florentina-loredana-dalianFD
Cu toată eternitatea dintre tine si tineretea ta, îmi permiti să renunt la pronumele de politete? În caz contrar, prefer să fiu atentionată.
Am senzatia că nu prea discutăm pe aceeasi lungime de undă.
E drept, despre libertate se poate vorbi mult si în multe feluri. Aici mă refeream în mod special la acele asa zis lanturi de care omul ar vrea să scape, ar putea, dar există ceva mai presus de asta, un fel de dependentă de lant, ciudată, inexplicabilă. Un singur exemplu ti-as da- căsniciile ratate. Nu stiu cum e peste ocean, dar aici la noi cunosc multi oameni, femei si bărbati, care suferă alături de celălalt, îl urăsc chiar, îl înjură, îi fac toate mizeriile de care sunt în stare, dar nu se despart niciodată, nici chiar atunci când văd că se poate trăi si altfel. Fie prejudecătile, fie sărăcia, nu stiu ce-i îndeamnă să se consume într-o convietuire degradantă, dar mie nici un motiv nu mi se pare suficient de puternic, nici măcar existenta copiilor, atât de des invocată. Ãsta e unul din lanturile, de nimeni puse, ci doar de omul însusi. Desigur mai sunt multe altele.
Înteleg si ceea ce spui tu, e foarte adevărat că poti fi liberi în lanturi, gândurile si sentimentele nu ni le poate încă nimeni controla, dar pentru a te simti astfel liber ori trebuie să devi ceva mai nesimtitor, ori să fi ajuns la un grad ridicat de spiritualitate.
0
@nick-savaNS
Nick Sava
Cum nu ma stiu \'nesimtitor\', iti multumesc pentru compliment.
Cred ca e important sa fim in stare sa facem distinctie intre legaturile care ne face ceea ce suntem - si lanturi. Puse de altii, sau puse de noi insine. Abia apoi e bine sa ne apucam sa rupem lanturile. Vom gresi mai putin, si nu ne vom irosi degeaba efortul.

Si eu cunosc astfel de casatorii ratate. Daca tu ai scris eseul avind in minte un asemenea tip de lant, te aprob. Prin generalizare, mesajul a devenit vag si mi-a permis sa amintesc de alte \'lanturi\' care ne fac cinste daca le purtam.
Din pacate, astfel de casatorii sunt ratate din start. Amintesc cuvintele spuse de St.Exupery: \"Dragoste nu este cind doi se privesc in ochi, ci cind privesc in aceasi directie.\" Din pacate, intelesul acestui aforism il pricepem abia cind in urma noastra se asterne o eternitate...
0
@florentina-loredana-dalianFD
În sfârsit, ne întelegem. Sunt de acord cu tot ce spui. Mă gândeam eu că tu trebuie să fi ajuns ceva mai sus , dintr-un anume punct de vedere, decât noi ăstia multi si nerăbdători cu viata. Ai înregistrat bine complimentul.
Da, când mi-a venit ideea de a scrie textul, un astfel de lant am avut în vedere, dar am lăsat special loc amiguitătii pentru a putea fi înteles si în alt sens. Si m-a încântat să citesc comentariile acestui text, continând mesaje de o încărcătură profundă. Ca o concluzie, constat că, indiferent cum percepem ideea, lanturile (sau poate opusul lor) sunt un subiect care nu trece neobservat si lasă urme.
0