Omul nou

     Urmăream mai zilele trecute o emisiune în care Stelian Tănase mărturisea un fapt constatat numai în momentul în care a pășit pe pământul american. Departe fiind de țară, rupt care-va-să-zică de mediul românesc care acoperă orice analiză detașată și, deci, imparțială, ziaristul, eseistul, omul politic Stelian Tănase a rămas uimit că sistemul comunist, fie el în Rusia, Polonia, Bulgaria, chiar și Germania estică, a reușit în programul aplicat consecvent decenii de-a rândul: formarea „omului nou”. Acel program a reușit mai ales în Rusia și fostele republici „sovietice” – datorită timpului mai îndelungat în care s-a aplicat, dar și a „conducătorilor” pe care Dumnezeu i-a dăruit acelor popoare, poate pentru multele lor păcate. Tot atât de multe păcate, dacă nu cumva mai multe și mai grele, am avut și noi, românii, altfel nu ne trezeam cu un Dej sau Ceaușescu să ne conducă destinele decenii la rând.      Acum, aceste comentarii le fac eu, nu le-a făcut Stelian Tănase. El s-a mărginit să spună că totul a pornit de la o discuție cu un coleg de la universitatea californiană la care a lucrat un an, american get-beget de câteva generații. Acesta i-a zis că noi, toți cei ce am trăit sub comuniști, suntem „diferiți”. „Cum diferiți?”, întreabă ST. „Nu știu să-ți spun, dar sunteți altfel decât noi. Altfel decât cei din Europa de vest. Uite, vezi grupul acela de oameni de peste drum? Ei sunt de undeva din East-Europe.” „Ba p-a mătii”, gândește probabil ST neîncrezător, după care trece strada să se convingă. Erau polonezi... „De unde ai știut, bre?”, îl întreabă pe coleg. „Păi, n-ai văzut ce stingheriți stăteau împreună? Câte doi, câte trei, singuri... („În bisericuțe”, gândi ST) Împreună, dar atât de singuri...” Așa a început dl. Stelian Tănase să se întrebe prin ce suntem noi dferiți de ceilalți. Și a ținut să spună această constatare pe postul de televiziune, până când mediatorul emisiunii a dus discuția pe un făgaș mai cuminte...      Dar cum eu nu am nici un mediator, nimeni nu îmi poate spune să mă înfrânez în a mă privi așa cum sunt, schilodit de educația, propaganda și mediul în care am trăit prea mult. Mama a încercat în cei șapte ani de pe lângă ea să mă înarmeze împotriva a ce va veni – din fericire au fost mai mult de șapte ani. Pot spune că biserica nu a ajutat prea mult, ba dimpotrivă… și aceste urmări se văd și astăzi atât la mine, cât și la alți oameni „noi”. După care, a venit școala… Hei, școala! Pe atunci se mai făcea un pic de școală. Îi țin minte și astăzi pe unii profesori și le respect memoria. În pofida „sarcinilor” trasate, riscându-și cariera, poate chiar libertatea, încercau să ne pregătească pentru viață. Să ne iubim țara și poporul adânc și tăcut, fără gesturi lăbărțate și nici declarații sforăitoare. Să respectăm tradițiile și cultura românească de calitate, făcând tot posibilul pentru a le îmbogății… Să ne plecăm în fașa înaintașilor noștri, dar a sta demn alături de alții… ba chiar și a-i înfrunta cu mândrie, dacă este cazul.      Dar asta era de mult… Mi-am terminat educația liceeală odată cu lansarea „revoluției culturale”, a programului oficial de pregătire a „omului nou”, program importat tocmai din Extremul Orient. Acest program m-a atins, m-a deformat și pe mine, dar poate nu în măsura în care a făcut-o cu cei mai tineri. Poate de aceea și sunt în stare să fac această analiză astăzi.      Ce mă deosebește pe mine, „omul nou” mai vârstnic, de „omul nou” mai tânăr? Mai ales nuanțele, cred eu. Sunt cu o nuanță mai puțin cinic. Nu mă întreb chiar întotdeauna „ce-mi iese mie?” Uneori chiar mă găsesc dăruind ceva celor din jurul meu. Nu mi se pare întotdeauna că viața este o junglă în care trebuie să fiu mai iute, mai puternic, mai lipsit de scrupule decât cei din jurul meu, pentru a le-o lua înainte. Nici nu mi-am găsit chiar toate modelele în rândul acestor „învingători”…      Mai am o spoială de cultură, și nu mi-e întotdeauna rușine că o am. Mărturisesc uneori, printre prieteni, că eu faceam parte dintre cei care au dat, poate, un sfert din salariul lunar pe cărți, în acei ani de groază ai „revoluției culturale”. Mi s-a întâmplat, chiar, să întru prin câte o galerie de artă, nu neapărat să mă adăpostesc de ploaie… Mai tinerii mei tovarăși se laudă, uneori, că ultima carte de beletristică au ținut-o în mână la insistențele profesorului de Română. Pe unii chiar îi cred… Profesor față de care nu au avut niciodată pic de respect, precum nu au avut față de nici un cadru didactic. E destul să mă uit la ce se întâmplă în țară pentru a-i crede că nu exagerează prea mult… După cum nu îi respectă nici pe oamenii de artă, pe actori, muzicieni, pictori, sculptori…      Nu, mai tinerii mei tovarăși de tip „nou” acceptă cel mult maneaua, șușaneaua, kitschul. Pentru ei spectacolele nu se întâmplă în lumina rampei, ci în obscuritatea barurilor de noapte, a cluburilor private… Intepreților nu li se oferă aplauze la scenă, ci li se lipesc cu scuipat milioanele pe frunte, sau li se strecoară în slipii asudați… Mai multe milioane de la fiecare afacerist, parlamentar, baron… de tip „nou”, decât venitul mediu lunar al unui actor sau muzician de marcă al culturii românești! Cred că Dem Rădulescu, Actor și Profesor, nu a murit de sărăcie și uitare, ci a întors spatele acestei lumi pline de „oameni noi” pe care doar râsul nu o mai putea îndrepta.      Am și o nuanță mai atenuată de materialism decât tovarășii mei mai tineri. Pentru mine nu contează chiar întotdeauna numai aceea pe ce pot pune mâna, oricum, oricând, cât mai repede… Fără scrupule, fără mustrări inutile de conștiință. Fără grijă și respect față de semenul meu mai slab - ba chiar disprețuindu-l pentru aceasta. Plecându-mă prea des, cu o slugărnicie josnică, în fața celor care-s mai tari ca mine. Bineînțeles, ca toți ceilalți „oameni noi” mai tineri sau mai vârstnici, mă distanțez de „materialismul dialectic”. Cel cinic îmi ajunge… Mă afirm, deci, un fel de homo religiosus, chiar dacă ajung la slujbă doar din an în Paște. Mă pun bine cu Dumnezeu chemând popi să-mi sfințească antreprizele, mă interesează cele sfinte destul ca să citesc Biblia din când în când… Dar spre deosebire de mai tineri mei tovarăși, nu cred că îmi este permis orice în scurta această viață a mea pe acest tărâm, nici că nu va veni cineva, cândva, să mă întrebe ce am făcut cu darurile date mie… Și nu cred chiar întotdeauna că totul este de vânzare. Altfel, nu protestez când văd dragii noștri de „oameni noi” aducând numele Domnului în deșert, nici pupând piața independenței alături de vlădica… Îi înțeleg că încearcă să se adapteze timpurilor, că simt nevoia să îi copieze pe Marii noștri Prieteni de peste Ocean, cei care scriu așa de frumos pe bancnotele lor „In God We Trust”…      Ah, aici am atins o altă caracteristică a noastră, a „oamenilor noi”: nevoia de a ne alege modele. Știu că acest obicei este vechi de când lumea. Unii l-au avut model pe Ghilgamesh, alții pe Herakles, sau pe Roland, Igor, Arthur, Sigfried, Gruia… Pe Iisus se pare că l-au ales destul de puțini drept exemplu. Omul „nou” și-a ales drept model - cel american. Eu, mai în vârstă fiind (cum ziceam) mă deosebesc și în această privință de mai tinerii mei compatrioți. Eu nu cred chiar toate gogoșile pe care mi le vâră pe gât propaganda americană. Eu, ca mulți alții din generația mea, cu o spoială de cultură, respect câteodată valorile democrației și nu cred întotdeauna că prin „libertate” se înțelege chiar „bunul plac”. Nu mă crispez când aud cuvântul „socialism” și înțeleg rolul pe care îl are societatea în a-i apăra pe destituiții soartei. Ba chiar mi se pare că Statul trebuie să joace un oarecare rol în apărarea spiritului căzut sub talpa materialului, și uneori înțeleg semnificația cuvintelor „artă”, „cultură”, „civilizație”… Iar capitalismul nu trebuie neaparat aplicat cu pistolul în mână, cu japca, șpaga, tunurile, jocurile de culise… Uneori mi se pare că un pumn de stele sclipește mai frumos decât unul de cocoșei.      Cineva i-a prezentat pe români drept „neam de traistă”. Îndrăznesc să-l contrazic, și sper că mă va ierta pentru aceasta. Nu suntem „neam de traistă”! Invidioși, egoiști, orgolioși, bârfitori, neîncrezători, greu de unit, creștini doar cu numele, iubitori de gâlceavă, manele și glume a la Garcea, disprețuind cultura și tradițiile românești, înconjurându-ne de kitschuri și urmărind sitcomuri, aprobând uciderea copiilor arabi dar plini de invidie față americani pentru puterea și bogăția lor, bârfindu-i pe românii bogați dar căutându-le tovărășia, încercând să tragem spuza pe turta noastră de la oricine și în orice împrejurare, simțindu-ne frustrați de situația noastră de „displaced people” în care am ajuns datorită imigrării, suntem pur și simplu „oameni noi”, croiți în laboratoarele comuniste.      Să nu vă supărați pe cele scrise aici. Doar așa, privind la rana urâtă din sufletele noastre, vom putea porni la vindecarea ei. Va cere, poate, să o supunem focului, ani lungi de tratament, dar sunt sigur că va veni o zi în care ne vom privi – în oglindă, în ochii altora – și ne vom da seama că suntem, din nou, oameni. Nu oameni „noi”, nu oameni „de omenie”, ci pur și simplu oameni! Pentru că mai sunt printre noi oameni la care procesul de formare a dat greș, sau nu a fost dus până la capăt. Mai avem unde ne găsi modelele...