Zăpezile…

         ... în acest ultim seminar înaintea vacanței de iarnă să vorbim despre... zăpezile de mai an. Alegerea acestei teme de discuție am făcut-o ascultând întâmplător o discuție între două persoane – importante, nu spui cine...
         Una dintre ele susținea că viața și viitorul nu se pot construi fără a respecta fundațiile puse în trecut. De aceea, trecutul - cu tot ceea ce reprezintă el, bun sau rău - trebuie amintit și răs-amintit, pentru a avea cu ce compara prezentul și la ce raporta viitorul.
         Cea de-a doua persoană îl contrazicea, zicând că trecutul, oricât de minunat ar fi el, nu face decât să ne atârne de picioare ca o piatră de moară, împiedicându-ne să atingem viitorul cât mai repede. Singurul lucru care contează cu adevărat în viață este construirea viitorului; prezentul, și mai ales trecutul, nu sunt decât niște fuștei pe o scară peste care trebuie să trecem în grabă, pe drumul nostru ascendent către împlinire.
         Drept argument în susținerea propriei filozofii de viața, prima persoană pomenea de bradul falnic care se răstoarnă la prima pală de vânt, dacă nu are rădăcini adânc înfipte în stâncă. Mai susținea el că un brad, oricât de falnic ar fi, este sortit inevitabil pieirii dacă părăsește pădurea care îi dă siguranță și protecție. Că, adică, numărul și unirea dă putere... dar despre asta vom discuta, poate, altădată...
         Cea de-a doua persoană aducea drept argument întâmplarea amintită de istorii, despre cucerirea Mexicului. Cortez El Conquistadore, aflând despre bogățiile Tenochtitlanului – dar și despre puterea militară a imperiului aztec, și temându-se că puținii lui tovarăși nu vor găsi în ei puterea să-l urmeze până la capăt, a dat într-o noapte foc la corabiile cu care poposiseră pe coastele noului pământ. „A tăiat punțile”, cum se zice. Drum înapoi nu mai exista, ci doar înainte, spre viitorul de aur. Cum zicea biata mama, care poseda o bogată colecție de zicale adunate de pe la Creangă, Pann, sau vreun moș mai hâtru de la ea din sat, „Ori piere beleaua, ori crapă purceaua”. Puși cu spatele la zid, nu avem altă cale decât înainte, luptând.
         Ar fi avut dreptate această de-a doua persoană, dacă viața ar fi DOAR o luptă. Poetul zice frumos: „O luptă este viața, deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor...”; dar parcă și mai frumos spunea maica Tereza când găsea vieții o întreaga înșiruire de metafore, pe lângă luptă: „Viața este o iubită, iubește-o deci. Este o ocazie, profită de ea. Este un drum, străbate-l...”
         Dar și așa, comparația cu Don Hernan nu este cea mai bună. El, dând foc corăbiilor, nu a rupt-o cu trecutul, ci doar și-a pus tovarășii cu spatele la un zid creat artificial. Nu a dat foc la bagaje, nu și-a distrus armele, nici nu și-a ucis caii care băgau groaza în băștinași. A păstrat toate cunoștințele pe care le avea despre viață, toată bruma de civilizație de care dispunea, tactica de luptă superioară, și mai ales virușii față de care oamenii lui erau imuni, dar care în următorii ani au ucis de zece ori mai mulți băștinași decât săbiile de Toledo și archebuzele. Tot trecutul, deci, a fost păstrat și folosit - arma care i-a adus, în final, gloria de-o clipă.
         Stau și mă întreb, cine sunt eu azi? Cine aș fi fost, fără o întâmplare sau alta din trecut? Fără o persoană întâlnită, fără o carte citită, fără un loc vizitat? Ce rost au întâmplările să se întâmple, dacă noi nu învățăm nimic din ele, sau le uităm? Dar, dacă le-am uitat, au avut ele loc cu adevărat?
         Ce rost are să citim o carte dacă uităm pagina citită în momentul când o dăm la spate, devenind trecut? Urcând spre “culmile de aur” ale viitorului, oare nu este o pierdere de timp nefolositoare oprirea la fiecare pas să dărâmăm un podeț, o scară, să încuiem o ușă? La un moment dat ne putem trezi într-un turn de piatră, cu toate căile tăiate, singuri și reci – dar în mod sigur nu nemuritori...
         Numai că eu nu pot să uit trecutul, îl car după mine îmbogățit an de an și clipă de clipă. Uneori e greu de cărat, uneori devine mare și greu cât un munte; Atlas obosit, mi-aș scutura umărul să pot păși mai repede. Alteori, acest trecut devine aripi de arhanghel, purtându-mă peste prăpăstii și dureri și atunci mă bucur că nu l-am aruncat într-o clipă de oboseală, din comoditate.
         Privesc în urmă și șoptesc, ca și poetul parizian: „Mais ou sont les neiges d’antant?” S-au topit, au pierit oare sub razele arzătoare ale timpului? Nu, pentru mine ele nu s-au topit încă. Mă văd, prichindel de-o șchioapă, cu zăpada până la brâu, repetând scenele descrise de poet in „Iarna pe uliță”. Mă recunosc în Nică a lui Ștefan a Petrii, cu căciula căzându-mi pe nas, tropăind prin zăpada rece, colindând pe la vecini... Mai ales acum, în preajma Crăciunului, împodobind „pomul” și ascultând Colindele românilor, perle de preț ascunse printre alte comori de muzică și scoase la lumină numai o dată pe an – avar pe comoara ce o posed, temându-mă să nu-i tocesc sclipirea prin prea multă folosință.
         Îmi amintesc de ziua de Ignat, și o leg întotdeauna de zăpadă. Zăpadă rece, care îmi îngheață picioarele bocnă, chiar dacă focul de paie îmi încălzește trupul. Ca și porcul care se pârpălește în jăratec, porc jertfit pentru bunăstarea noastră; ca și soarele în răsucirea lui în jurul lumii și a acelui loc, mă întorc și eu în jurul focului încercând să țin frigul departe. Flăcăii din sat de la tata săreau prin flăcări, obicei de pe vremea când Ignat se numea Ignius, zeu echinoxial al iernii, când aprinderea de focuri pe dealuri și sărirea peste/prin aceste focuri ajutau Soarelui în cea mai grea zi a anului, când acesta avea nevoie de ajutorul oamenilor pentru a începe, încă o dată, urcușul lui pe boltă în căutarea verii...
         Iar eu mă mulțumeam să privesc în flăcări, adulmecând mirosul de paie arse și de șoric prăjit. Zăpada pe pomi era atât de albă și pură, comparată cu cea călcată de noi în picioare, întinată de foc și sânge...! Și așteptam clipa în care măcelarul – un vecin, pentru că ai mei nu se îndurau să-și taie singuri animalul crescut în curte, un fel de frate sau văr primar, cu care au stat la masă zi de zi, pe care l-au mângâiat și îngrijit, bucurându-se de sănătatea lui, temându-se de boli și nevoi ce ar fi putut să treacă peste el... – să îmi taie o bucățică din coadă, una din ureche, și una din șoricul copt al porcului, și să mi le dea să le mănânc așa, fierbinți încă, răsplătindu-mi astfel răbdarea și interesul. Mie mi se alăturau părinții și rudele, ba chiar și măcelarul, uitând de postul încă în curs, sau considerând poate „pomana” făcută de porc oamenilor nu un păcat, ci o jertfa adusă vieții; nu o „ardere de tot”, ci o jertfă de sânge vărsat pe altarul de zăpadă...
         Mai îmi amintesc de adunatul în jurul „pomului”, așteptând colindătorii. Eram prunc încă, mă speriau „proștii” care se ițeau printre florile de gheață din ferestre, cu măști grotești pe față să sperie noaptea lungă și urâciunile anului pe moarte, netezind astfel drumul anului pe cale a se naște. Pentru aceasta, unchiu’ meu Ion îi invita pe „proști” în casă, să îi omenească cu o glajă de jinars, și atunci vedeam că în dosul măștilor ridicate pentru a face loc păharului se ascundeau flăcăi din sat, ca văru-meu Fișuc bunăoară, și îmi venea inima la loc...
         Mai veneau tinere fete, cântând cu glasuri de vrajă „florile dalbe, flori de măr” în colinde lungi, fără de sfârșit parcă, în care povesteau drumul seminței puse în brazdă până la colacul de aur care împodobea casa găzdoaiei. Copiii veneau cu „plugușorul”, cete de pitici pornind pe drumul colindei, urmați de „fișorii” care le reluau motivul, mânând din urmă perechi de boi cu coarne aurite, trăgând după ei plugul de lemn frumos împodobit cu crengi uscate de măr - de care mai atârnau încă mere și nuci de aur - cântând din fluiere, mugind din „buhai” și plesnind din bice. Alții jucau „turca”, cântându-i ritmic „ța ța ța, căpriță ța”; alții plimbau „ursul”, cântându-i din fluier și dobă; alții, iarăși, ne povesteau aventurile Lerului plecat la vânătoare de cerb... După care, în bătaia clopotelor, veneau alții cântându-ne despre Pruncul născut în acea noapte de vrajă undeva departe, într-o iesle, tradiție creștină suprapusă peste tradiții mai vechi, dar celebrând același lucru: triumful vieții asupra morții!
         In acea dimineață, sau în alte dimineți, veneau alți colindători, să ne bucure că - iată! - a răsărit soare nou, iar Mesia umblă din nou pământul, să ne mântuiască. Ne sorcoveau, ne cântau „steaua”, iar tinerele fete fecioare ne „semănau”, aruncând deasupra noastră - ca pe ogoare nou arate - sămânță de grâu curat, în gesturi largi, vechi de mii de ani...
         Eram prunc, în vizită de-o vacanță, într-un sat românesc din Ardeal. Când am crescut mi-am propus să mă întorc în acel sat, să retrăiesc Crăciunurile copilăriei. O făceam îndemnat de aceeași dorință care o măcina pe mama, pe care ea încerca să și-o mângâie uitându-se la poze îngălbenite de vreme, scoase dintr-o cutie ascunsă într-o valiză. Eu nu am ajuns să îmi îndeplinesc dorința, luat de graba vieții, dar poate că nu ne este dat să ne întoarcem în timp. Mama s-a dus în satul ei nordic, ocupat de străini cu alte obiceiuri, și s-a întors bolnavă și tristă, fără dorință de viață. Nu și-a mai găsit „căiuții” dragi, nici „irozii” povestind despre o Naștere minunată, nici „căprița”, nici „ursul”, nici „cerbul”... obiceiuri atât de asemănătoare celor amintite de mine. Acestea pieriseră, neîngrijite de nimeni, flori uitate să se usuce pe dealuri. Mama nu a mai trăit mult după aceea, își pierduse copilăria, trecutul, speranța în viitor... Soarele, neajutat, se stinsese...
         Când marele François Villon își amintea de zăpezile „de anțărț”, cum le-a numit atât de frumos traducătorul, creând un nou cuvânt românesc, el își amintea de frumoasele cunoscute în tinerețile lui nebune, peste care timpul trecuse creând noi realități. „Les belles d’antant” mai erau frumoase doar în mintea și inima Poetului, înfrumusețându-i viața. Așa și mie, zăpezile acelea de pe un tărâm de basm, în care porcii își aduc jertfă viața pe altarul vieții și bucuriei, flăcăii sar prin foc pentru a ajuta soarele slăbănog, iar fecioarele seamănă fericire în suflet și în casă, rămân pururi albe și curate, netopite nici de soare și nici de uitare.
         Se vor topi și ele, odată cu mine... Dar alți copii își vor aminti alte zăpezi, tot atât de albe, tot atât de eterne!

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediția a II-a)

Nota Redacției:
În ciuda sfârșitului mai melancolic, seminarul Profesorului este plin de speranță. Român din sângele românilor, el poate găsi speranță în cea mai lungă noapte a anului, pentru că orice sfârșit este un început.
Numai românii pot cânta „Miorița” în noaptea feerică și plină de bucurie a Crăciunului!