nica mădălina

completați nume și prenume în profilul dvs., conform regulamentului. mulțumim.

de ce nu închizi, simplu, caloriferul? personificareaa lui rigidizează acolo, ia din tandrețea și calmul expunerii (aș elimina deci ochii).
typo la sfârșit.
aș fi renunțat și la metafore. aș fi mers pe curajul de a nu mai spune care sunt implicațiile a ceea ce o să fac și deci de a mă limita să anunț ce am de gând, fără trimiteri la actul scrierii.
căci e frumos și curat, așa, ce ai tu de gând și spui aici.

că atunci când e lăsat nervul să zburde și nu se mai \"caută\" (zic cu ghilimele pentru că nu are musai un sens peiorativ) profunzimea à tout prix, iese și mai convingător, și mai dinamic, iar abundența imaginilor care mai degrabă sufocă decât să sugereze sau să afirme e pusă la colț. și bine îi șade acolo, cât timp păstrezi totuși un anume pictural, dar ca rezultat al verbului, și nu al epitetului care să însoțească prea multe substantive.
eu aș mai renunța la pâinea și sarea realității, e pretențios în context și aș mai piguli și prin alte zone (de pildă la aerul nostru sătura suflete, care pare iarăși un avânt al maturității fățișe, așadar pretențios și el).
dar un text care amintește de adela setti care controlează bine dezlănțuirile, tristețea și ironia.

da, textul, ușor altfel decât prima lui variantă, pe care am citit-o la vremea ei, vine să confirme o așezare. în colțul de unde se jonglează cu aparența confesiunii, respectiv autenticismul ei. a tranșa asupra acestui astpect nu e însă treba cititorului. a lui e, cred, să decidă, atât cât poate, dacă textul spune.
și spune, de spus. spune pe un ton mai puțin ferm și mai puțin dur decât altele din desaga autorului, dar puternică rămâne impresia că e spus înciudat și nervozat, cu accente de detașare și în haină de tandrețe (anunțată de spuma de la început).
ceea ce mie una îmi zice deci că textul deschide câteva zone în care se pot face dacă nu remarce, cel puțin supoziții cu privire la stil. adică miza pe firescul limbajului, controlat sau nu nu mai importă, importă că lungit (mă refer la dimensiunile versurilor și la felul în care sunt legate), cu pauze limpezi (gen silabisirea, gen conclusivul care introduce ultimul vers), atât cât să semene nu musai a monolog, ci a poveste. dacă nu reală (căci, spuneam, nu asta cred că trebuie să îl intereseze pe cititor), cel puțin credibilă.
cred că am zis generisme. de fapt voiam să spun că experimentarea într-o zonă mai puțin încrâncenată, așa cum se întâmplă cu acest text, e validă (chiar dacă nu se opteză pentru concentrare și imagini impactante prea) grație elementelor pe care am încercat să le punctez.
fapt e că oricând un autor se îndepărtează cert de timbrul cu care a obișnuit, trebuie răbdare în a asculta manifestările timbrului schimbat. și aici, cred, da, că e o dregere a vocii.

m-am luat după impresie și ochiul meu de lemn. pentru că mi-a zis letitia casta că merit.
și pentru că merită și foto aceasta.
balsamul, avant et/ou après vopsire, nu face decât să înmoaie.
or, aprilie e vârtos.
de asta am și zis că fără acea ramă ar fi și mai frumos.

taman eu care nu le am, dar mă chinui, vin și spun ce frumos de tot ar fi melanjul ăsta de artificial (decuparea de pe spate) cu tandrețea cefei și a cuvintelor dacă nu ar fi și chenarul de national acolo. chit că arată a ramă și aduce poate un plus de semnificație.
e frumos și așa, though. ceafă zulufată, piele zulufoasă, parcă miros a pastă de dinți cu aromă de liliac (de la alb plus acel aprilie).

păi pertinentă sau nu, cert e că nu era așa puternică precum aceste versuri. acum așa. doar trei. și e bine așa. și mă bucură.
pe de altă parte însă mai e ceva. anume riscul la scrieri foarte scurte de catapultare chiar pe nesimțite într-un manierism al conciziei. s-a și întâmplat, multora chiar. prin poezia americană, de pildă, berrigan a tot inisitat pe forma asta, foarte scurtă, în opinia mea deseori chiar goală de vreun conținut impactant. dar a ținut-o pe a lui. e complicat, bag seama pe măsură ce tastez. și nu cred să fie vreo zonă în care e imperios consensul.
bref, totul ar fi gestionare în anumite situații. trăim și vedem ce iese. asta e faină tare, dinamica lucrurilor. plus dinamismul însoțitor.

referirea la film ia așa, din gustul restului. e suficient de puternic și fără.

și ce o să mai sforăi.
eu, adică.
cred că nu mă aflu în treabă când îmi susțin o părere. chestie de 2008 and couting.

ok, văd că despre text e interzis să adâncim.
vina mea, că insist.

nu de locul din care vin e vorba, ci de cum textul le spune.
nu de autenticismul a ceea ce se captează e vorba, ci de hotărârea de a nu mai explicita atât, în anumite zone. care parcă pune pernă peste piuneze, de nu se mai văd.

nu, alice, zic că însăilezi verbe și imagini, în loc să le freci până la capăt și să scoți din ele fix zvâcul constant. asta zic.
nici pomeneli să încurajez la blegiri domesticizante.

prim vers fain. apoi iiiiii
ce de iiii, ca la ne vom trezii.
adică se moleșește, deși vrea să forțoșeze.

mocănesc și consens, ponoase și nori de piatră. plus plus plus.
adică divinitatea se joacă pe aici cu destinul uman. bun.
dar cum ar suna asta spus fără ocolișuri floricelești?

dubii alea sunt savantarde în context. aduce a grimasă carteziană.

am impresia că le lungești cumva să nu pară golașe. nu ar fi.
adică eu aș insita pe imaginile alea care chiar au efect de genul \"mm, chiar că\".

de ce nu îl folosești până la cap? adică însăilarea (de imagini, de verbe) nu e de preferat frecării până la găsire (de imagine, de verb și impact). orice găurolog știe :)

fără paranteze și mai puțină diluare, mai ales a finalului, cam insipid.

pielea bronzată și zgâriată până la sânge plus câteva dintre celelalte elemente, dar doar câteva (soarele și unghiile aș alege eu, de pildă)a, prin contrastul în simplitate ar da ceva.
dar astfel, așa cum e acum, prezența și a cernerii în îndoială, apoi și a mirării, apoi a balerinei, pe lângă toate celelalte, îmi dau mie una impresia de peisaj punctat într-o doară, pe fugă nu în sens de spontan, ci în sensul de pură înregistrare de elemente, de-a valma.

nu excludea, ci se referea la text, pornea de la el și în ciuda îndepărtării de el, se referea la cât reușește sau nu și mai ales ce anume reușește sau nu să transmită. că de comunicare e vorba.
eu una distingeam, știu că sunt plictisitoare cu asta, între ce e în spatele textului - o anume simțire, invocată de leonard, de pildă și ceea ce este în text - anumite imagini, tot leonard le invocase. așadar de text de vorba.
acum, simțirea care împinge la a face un text și cea din text și cea transmisă e știut ca pot să nu coincidă.
acum, imaginile din text, anume un voal alb cu roșu, lumină de lumânare, umbrele într-un dans și sufletul mișcător pot susține orice gen de mesaj și se pot folosi în orice tip de text. deci banale.
numai că în ciuda acestui, să zicem, generalism al lor, nu sunt valorizate de o manieră care să facă să tâșnească un univers măcar mic în cel ce lecturează. în speță, în mine. pentru că sunt spuse liniar și niciun declic nu se întâmplă.
adică spun \"da, se iubește\", dar asta știm. care ar fi specificul lui \"aici se iubește\" care să îi justifice calitatea de text și nu pe aceea de înșiruire de cuvinte?
gata și cu revenirile mele în ideea că aici discutăm despre texte.