Nic Deler

Tu ești acolo, între lumi, singurătatea mea, Tu ești acolo, între inimi, pulsând ca o speranță, Cântec născut din nevăzut, dar intonând vederea, Tu ești acolo, lângă tine, dar ești în

Departe de soarele înroşit de arsuri, Sub frig ruginit se-nalţă fiinţe Plutind înhămate la ciudate trăsuri, Cu suflete grele de-atâtea dorinţe, Departe de ziuă, departe de noapte, Unde timpul

Te voi chema la mine cuprins de umilinţă Să-ţi spun de noaptea acră şi despre nebunie, Să îţi redau în suflet putere şi dorinţă Ca să îţi treacă timpul cum mi se trece mie Te voi lăsa pe tine

Numesc prezent timpul pe care îl măsor de când sunt născut, zilele copilăriei mele, nopțile, indiferent de anotimp, în care frumusețea Căii Lactee vindecă de urât. Numesc prezent clipele în

Pe strada îngustă unde suflă perfidul Și tânărul vânt dimineața în zori, Apăruse de-o vreme, ocolind zidul, Un parfum aspru, cu iz bătrâior. Plutea peste flori spulberând insomnia, Provoca o

Mioapa secure-a speranței Lovește sacoșa cu pulsuri umane, Le cerne precum întunericul Ale florilor scalpuri le cerne - Uitarea deja îmbracă moartea, Cadavrul ei spălat de nemaiștiute ori, Îl

Prin văi întunecate de întuneric ars- La focul ce din bulgări de ziuă s-a născut- Se scurge ploaia aspră ce-n suflet ne dă glas, Cuvântul se prelinge în noi ca la-nceput Și printre pomii cruzi

Privim cerul. Amurgul e demult o amintire Plutind deasupra zorilor- Călcâiul lui sângeriu Strivește toamna spre dimineață- Din ochii tăi stelele se preling pe tâmple Născând

Atât de greu mi-e sufletul în trupu-mi încât m-aș îneca fără să plâng chiar și-ntr-o lacrimă să mă răsfrâng șuvoi de spini în doru-mi să mă-nfășor în mine însumi s-aud verdele sângele

Învăluit în zâmbete Între patru pereți-uitat. Afară este aer. Nu vezi de unde vine iubirea, Nu știi din care ungher pândește moartea, Rămâi să simți în palme Mersul eliptic al

Înfășurat de șnurul speranței(*) traversez pădurea. Drumul e veșted, ecoul respiră toamna trecută, miroase a dragoste... încet mă îndrept spre filonul de carbon ce susține instinctele de

Ce frumoasă ești, nelipsita mea iubită! Mă apropie de tine să-mi vezi fața uimită, Lovește în mine cu râsul tău glorios, Ia-mi sufletul captiv în magicul tău miros. Tu ce faci acolo, departe,

Printre stânci se născu în noaptea aceea Floarea cu spini argintii și pufoși. Părea că respiră, întreagă, ideea De a fi o regină cu mii de supuși. Ziua era desfătare privirii, Dar mulți își