Negru Vladimir

Daniel remarc fragmentul \"i-am agățat prin biserici ca să dăm vina pe ei
iar pe Dumnezeu l-am scos din inimi pe motive de spațiu
încet, fără ca noi să băgăm de seamă
ne pleacă îngerii, ne fug copiii
de mână\" fara insa a stirbi din armonia intregului.
Poezia ta are un mesaj generos dar parca ai ocultat de tot lumina... sa nu uitam ca eremitul ascunde lumina sub obroc doar pentru ca impuri fiind nu ne poate calatori sufletele... nu o sa intru in detalii dar important mi se pare modul in care ai afirmat un mare adevar... liberul arbitru... Dumnezeu nu mai are loc in noi de atata EU.

Vasile... hmmm... inca ii mai simt miroul in asternuturi.

Adrian e o mare diferenta intre a nu fi citit si a nu primi ravase... de asemenea e o mare diferenta intre a darui si a avea puterea sa primesti darul... uite eu cred ca tu te impartasesti acum din ambele conditii... daruiesti sonete superbe dar faci sublima greseala a ultimei rataciri incercand sa obtii un feed-back vizibil (intre noi fie vorba poeziile tale au transformat in mai bine pe multi)... de asemenea nu stii inca sa primesti cu bratele deschise aparenta singuratatii, copilul din flori al temerii de a fi.
Eu unul citesc sonetele tale si le gasesc deosebite (a devenit un fel de tabiet ca si ceaiul de la ora 5 al englezilor) si as ramane mai sarac fara versul tau.

Un cantec reusit si o theorie a decantarii esentei de vehiculele acesteia... mi se pare reusita paralela biserica-sobolan (fie el si cu gluga... desi nu cred ca te-ai referit la preoti ci doar ai vrut sa sugerezi gestul eremitului care ascunde lumina sub obroc), paradigma a relatiei suflet-pacat.
Cat despre rasul acela in ruga ma abtin sa comentez gandind ca ai vrut sa evidentiezi doar ca raul pune in evidenta binele.

Mergi... of!

Nu stiu cat e gluma cat e soarta dar nu am mai ras asa de multa vreme... felicitarile mele pentru acest text.

Stefan multumesc de trecere... o analiza pertinenta a poeziei mele.

La Multi Ani si sa ai incredere in puterea vindecatoare a versului tau.

Sa fie intr-un ceas bun acesta rostire si prilej de bucurie a sufletului incarcat de roade.

Buna tare... asta chiar aveam nevoie sa citesc :))
Suna tare romaneste perspectiva gripei dar ce ne facem cu tulpinile acelea din import?

E una dintre poeziile cele mai bune citite aici... am rezerve insa in partea de final... frumosul sta aici tocmai in nuanta pagana iar crestinarea poemului vine fortat parca...

Gabriela: cat de bine stii sa incurajezi omul:))
Adrian: toamna aceasta e mai speciala... parca si ploile ii sunt altfel... eu - nu mai stiu.
Mae: cum ai sesizat de bine... sed ca blegul in pragul misterului si ma mir si eu...
Cristiana:nu ma alinta... nu mai are ce sa imi creasca, cornitele le am de multa vreme:)
Va multumesc de trecere si cuvintele frumoase.

Costele sunt de acord cu propunerea ta de a lamuri eventualele aspecte pe care ne place sa credem ca le avem in comun pe Yahoo M... astept sa-mi dai de stire despre identitatea contului tau ca sa putem schimba niste \"parole\" :)

Costele mi se pare ca generalizezi pripit unele dintre vorbele mele intelegand solidaritatea ca virtute doar atunci cand e lesne de agatat la caruta matale... nu e o ghicitoare propozitia la care faci referire dar ca sa fiu mai clar o sa dau niste indicii... las nu e cel care ataca primul, nici cel care stie sa vada cernut atat frumosul cat si uratul dintr-un poem... las e cel care vazand o multime ce da cu pietre isi zice ca nu strica sa arunce si el una, macar asa de antrenament...
In rest e chestie de gust si de perceptie cum ar zice Mae... rezonam cu ceea ce ne reprezinta si de aceea poate aceste diferente de perspectiva...
Nu ma intereseaza razboiul vostru (asta daca el exista) si dupa cum ai observat am comentat in proportie mare textul, restul fiind doar parerea personala fata de modalitatea in care se da cu parerea pe site.
Si ca sa sfarsesc desi am inteles ca iti plac formele in pielea goala am rugamintea sa nu cataloghezi ca aiureli vorbele altora, decat poate cu argumente.
Cu stima pentru toti participantii la circ, din arena,
Vladimir

Am uitat... carele acelea de foc poate au legatura si cu Ilie... care esti Ilie? :))
Si cumpanind inca o data ofer si o stea poeziei.

Ar fi trebuit ca abordarea fiecaruia dintre noi sa porneasca de la incadrarea versurilor la \"personale\"... se intampla ca intotdeauna sa fim mai indulgenti cu astfel de creatii... totusi nu este cazul aici. Nu mi se pare deloc distractiv sa vad un grup de omuleti care mai de care mai maturi in gandire care altoiesc cu mila crestineasca versul domnului Titarenco... e caraghios sa vezi cata grija are siteul acesta de Virgil... un singur \"elev-problema\" si o gramada de \"profesori\".
Hai sa ne uitam putin pe text totusi... \"carii în lemnul bătrîn al grindei\"... fixarea cadrului... pare banal dar nu trebuie sa fii inginer ca sa stii ca grinda sustine de obicei ceva, eventual poate sa fie si un axis mundi... desi tare mi-ar fi placut sa fie inteles de unii cititori ca loc privilegiat de spanzurat prejudecatile. Apoi \"tunelurile\" acelea ma duc cu gandul la experientele de moarte clinica... \"spre un dincolo pe care nu îl ajungi cu mîna\"... nu e normal sa folosim indeterminatul pentru aspectele care se sustrag logicului si care invoca doar puterea credintei (mi se pare o dovada de bun simt gnoseologic)?... nu il ajungem cu mana pentru ca tendinta noastra de a \"pipai\" necunoscutul e paguboasa si nu conduce la veritabila cale de accedere la sublim... probabil de aceea si cariile acelea. Arborele vietii e un concept oarecum pretentios dar care isi gaseste loc in logica poeziei... scorburile acelea imi par deosebit de interesante pentru ca pot fi interpretate ca elemente de discontinuitate, de alterare a conditiei de adam kadmon, caderea in pacat, vina si prejudecatile, deznadejdea etc...
Formularea \"răni ale cuibului\" e deosebita si imi pare a fi inima poeziei... cuibul e locatia aceea ce nu poate fi interpretata numai in sensul concret de \"acasa\" ci si ca centru spiritual, dar in ambele situatii genereaza o perspectiva tragica... nu e doar tristete ci e mai degraba deznadejde, frica furibunda ca nu te mai poti regasi, ca te pierzi pentru totdeauna, disipare, cosmosul care devine haos intr-o mahapralaya personala.
Reintoarcerea privirii autorului spre existenta sa pe care are dreptul sa o considere banala si lipsita de virtuti (asta se intampla cand in locul scopurilor marunte vizezi idealul) in acel \"măciniș\"... jungla cotidianului, spre \"patima rindelei\" (ideea de a te multumi doar cu o cunoastere superficiala si marcata de actional in detrimentul contemplativului) si \"pulberea blondă\" (risipirea elanului creator la limita inferioara a lui Kundalini doar ca impuls sexual) mi se pare foarte bine conturata.
Autorul nu se multumeste sa problematizeze dar \"are nerusinarea\" si sa gaseasca solutii pentru iesirea din cerc...\"mîngîiere pe umărul blînd al pădurii\" (fixarea creatiei ca model pentru reconstructia personala... natura ca prototip, Shekhina, imanenta a zeului, amprenta divina)... e important ca acest lucru se intampla prin participare la ritmul naturii. Fereastra ca si vioara sunt moduri de raportare la lume... transparenta si ideea de securitate mentala transcede atitudinea pasiva de simplu receptacol si capata valente actionale dar numai prin recurs la iubire si divin (vioara isi atinge menirea doar prin atingere).
Finalul e pur si simplu superb \"gem roțile carelor de foc
încet devenim arcă\"... imi place sa vad aceasta imagine ca un cer de hayot kadosh, heruvimi a caror zbor si cant tine lumea in coerenta cu adevarul divin... arca... salvarea e personala dar paradoxal implica recursul la ceilalti... nu exista mantuire fara iubirea pentru semeni.
Probabil acesta e un comentariu tamp de om nepriceput dar macar am incercat sa inteleg poezia lui Virgil... se intampla cateodata sa fim prea preocupati de care parte a trupului celuilalt sa muscam (si muscatul asta in haita imi provoaca sila si ma face sa ma duc cu gandul la niste jivine lase) decat sa intelegem concluzia atat de simpla si generoasa pe care omul acesta o da sensului vietii...

O lume aflata pe un pod suspendat... cititor aflat inaintea abisului, masurand cu gandul o intreaga fiinta in prabusire... e relativ periculos sa iti pierzi increderea in tine tocmai atunci cand treci astfel de punti.
Mi-a placut poemul... frumos.

Deosebit acest text creionand o atmosfera aflata undeva la limita dintre morala si orgie, un miez de pasiune sub o scoarta subtire de liniste... mi se pare in plus acel \"flamand\"... sa ramana numai lupul.

La multe flori frumoase in gradina fiintei tale... inflorire si leac.

Mie poezia mi-a placut... poate pentru ca exista momente in care si eu gasesc moartea cat se poate de reconfortanta, aproape tonica :)
Daca e sa evidentiez un anume vers atunci acela ar fi \"se moare în blana de urs a strămoșilor\" cu rezerva ca ar fi sunat mai bine daca am fi translat din plan general particularizand... mi se pare o cheie a poemului... blana e pana la urma expresia trecerii omului prin lume, e parte din mostenirea de sange de animal ucis dar si de caldura, e experienta celor care au trait inaintea noastra si care cumva ne vegheaza... o perspectiva tribala care mi se pare foarte potrivita... ce facem cand nu ne gasim locul? unde mergem?... legatura intre cei vii si cei morti din acelasi neam e mult mai puternica decat am vrea sa credem noi si stiu ca Andrea cunoaste puterea acesta.
Finalul il inteleg ca un soi de \"ouroboros\" ce se mananca pe sine, in sine si pentru sine, de-a pururi intru iad sau poate paradis.
Fotonii aia bata\'i vina, purici stelari, tare ma mai sacaie si as suna la deratizare :)