Adâncul palmelor deschise

Jumătate aici, jumătate în lumi nescrise, poemul tău se lasă în dansuri-ritual, acolo unde numai \"decântecul meu/o să adoarmă toți zeii\". Se face din metaforă \"ghem de șerpească lumină\", cuvântul nu mai are rădăcină aici, este doar \"puterea clipelor\", dăruind fără hotar \"nemurire\". Femeia privită între zeiță și duh, între trup și pe veci spirit. Cu sufletul jumătate \"bărcuță roșie\", poetul ne dezvăluie o trecere dincolo de tărâmuri, ca acele taine ale egiptenilor, când își lasă veșnicia arzând în luntre ultima celula de trup. Tămăduirea vine odată cu lăsarea timpului în etern, acolo unde nimic din ce am fost nu se duce, nu are spațiu limitabil. Acolo unde întâlnirile au leac și dăruirea rost.

\"Dumnezeu îmi sapă în inimă trepte
adulmecă duhul numelui tău
tămăduindu-mă\"

Deosebit poem de iubire, Albule, aș dori să pot trece de câteva ori pe acel râu să pot reinventa cuvintele arse atunci, în luntre.

Drag, Ela

Ela... e de iubire pentru ca altfel nimic nu ar mai avea rost... e simtit in simboluri foarte personale... frumos ai zis cu \"Acolo unde întâlnirile au leac și dăruirea rost\".
Multumesc.

inceputul mai timid, al doilea vers mi se pare insuficient realizat estetic (acel \"o sa...\"). Pe urma poemul curge frumos si intilnesc imagini inedite pe care si colegii mei le-au remarcat asa ca nu mai repet.

Multumesc Liviu... ai dreptate, am modificat... intr-o alta varianta formularea era in repetare si am uitat apoi sa schimb... e o poezie speciala dedicata sotiei mele de aceea ma bucura mult cuvintele tale.