din jurnalul femeii de toamna

se uită la mine cu groază, oare ce-am de gând să-i fac, ce-o așteaptă și de unde i se trage. simt contradictoriu, pe de o parte îmi vine să plăng de mila ei, pipernicită și naivă, nu știe unde să se ascundă mai adânc în mine de frica mea, pe de altă parte simt o grozavă satisfacție că n-o las să mă-nduioșeze și sunt în stare s-o pun la punct și s-o umilesc. mă hărțuiește fără încetare, intră cănd vrea ea poate eu dorm, ea mă împunge, trage de mine să mă trezesc, să fiu atentă, se aude ceva să nu las noaptea să treacă fără să știu fără să văd cum cad perseidele. îi place să asculte greierii și din cauza asta trebuie să stau și eu cu ea, îmi face nopțile țăndări. merg liniștită, pe partea stânga un șir de case, acoperișuri acoperite de rouă. c a s a m e a printre ele, cu curtea largă și masa de lemn la locul ei. aș fi trecut mai departe dar ea nu mă lasă, mă trage de mănecă și-mi spune uite, are gard nou, și în vara asta ai mai văzut-o tu pe femeia în vărsta care stătea de obicei dimineața la masa de-afară? n-ai mai văzut-o...și uite, i-au scos geamurile, e ca un om cu ochii scoși, inseamnă că ea a murit. mă uit la un film și o aud cum scâncește, vrea și ea să fie frumoasă, vrea și ea să fie iubită, vrea pe cineva să o măngăie și eu am treabă. niște cântece care îi plac, ar fi in stare să le asculte la nesfirșit, îi spun nu fi proastă, ăsta nu-i al tau, chiar dacă. și ea se chircește ca un copil bolnav, se face covrig și zice că vrea să moara până mâine. de ce să-i port eu de grijă și mă amenință cu toamna asta frumoasă. altădată poate am și eu nevoie de ea, vreau și eu să intre cuminte la locul ei, să fiu și eu intreagă, să asculte de mine, mă priveste cumva...parcă nu-i vine a crede, nu pot să umblu așa îi zic, pune-mi la loc tot ce-ai șterpelit, n-am luat decit ce nu-ți mai folosea zice, nu sunt chiar o hoață oarecare iubesc tot ce ți-am luat, am grijă. i-am zis hai să fim vesele, ți-amintesti cum era. zice da, dar azi nu pot și mi-a stricat toată ziua.