Murza Narcis Ioel

cum poți să-nchizi tot timpul într-un zbor când timpu-i cerul ce cuprinde-n sine toate zborurile cum poți încătușa speranța-ntr-o sămânță când speranța-i fructul ce ascunde-n el toate

nu știai că teii sub care treci sunt prietenii mei și-mi dăruiesc respirațiile furate ție nu știai că zăpada pe care calci mi-e soră și-ți adună toți pașii să mi-i ofere nu știai că apusul

ți-am sfărâmat odată oglinda și cioburile ei le- am împărțit cerului, pământului, stelelor, apelor, codrilor, florilor, iubirii, despărțirii... și-n fiecare dăinuie de-atunci o țandără

îmi răstignisem Eul între omăt și cer - fugeau umbrele boante țipând înfricoșate din inima-mi cuprinsă de har și sfânt mister jos, demonii răcneau prin borte-ntunecate stătea acolo nins,

nori suri și bătrâni cu-aripi de zăgan dau roată în vâlceda zare și pleata-și desfiră-n cărare - se tânguie vântul pribeag, făr\' alean băjenie de fluturi pe-al lumii hotar coboară

adio, dragul meu te respir pentru ultima oară adulmec îmbrățișarea zorilor și strig cum aș plânge pe cineva drag... mai strânge-mă în brațe o clipă ! șoapta făgașului tău în urechea

Nu-s mag sau păstor, nici măcar o rază din steaua ce-aduse în inimi lumină; nici un plăpând mielușel ce visează petale de crin într-un staul de tină Nu îngeri cântară la nașterea mea ci cuie,

ornicul tăcerii își scutura beteala și stele înfloreau sfios peste măslini - spre târla adormită , răpuși de amorțeala vegherii se-adunară păstorii sub smochin doar frigul hohotea în sarici

ninge... fâșii de-argint ancorate în adormirea pământului zdrențe albe înfloresc în privegherea copacilor peste înserări norii se întind sub mantii de percal timpul își cerne

o mare gri de lacrimi pe cer desferecată ningând peste pădure nădejdea-i tremurată pe aripă felină de lună-nmărmurită puzderia de raze și stele risipită cum un șirag de perle ascuns în

crengile brazilor- aripi de înger înmărmurite în tăcerea de sticlă făgaș de sănii- urmele copilăriei înflorind în omăt zăpadă proaspătă- petale de argint ascund țărâna

din țări cu promoroacă-n barbă pe unde nori torc lână albă și se întreabă sub chelie ce iarnă lung-o să ne vie venit-ați iar cu dor de-alint în aripi, fluturi de argint sub cerul căptușit

când singur plâng spre stele nu-ți cer să mă iubești, nici cântecu-ți de șoapte să-mi mângâie urechea nici vocii tale blânde să-mi murmure povești- în serile târzii, nu-ți cer să-mi fi