Nuci în staniol

uneori o văd în minte pe mama, îmi făcea rochii
și fuste cu volănașe
tăind cu foarfeca mare fâș-fâș-fâș prin inul topit sau prin borangic.
așa am învățat să croiesc versuri din cuvinte singuratice
și să le cos împreună în poeme mătăsoase
și tandre


alteori îmi amintesc de tata,
despica cu securea lemnele groase
și le stivuia în rânduri înalte, pe lângă casă.
atunci am înțeles cum pot cuvintele să taie adânc în inimă
ca o lamă de topor,
iar acum scrijelesc pe ziduri litere și semne și le aranjez în strofe aspre
și cioturoase


totuși, nu mă pricep la cuvinte
nici măcar cât un papagal
sau o păpușă vorbitoare,
dar sunt zile în care le adun pe cele rătăcite și le învelesc în staniol colorat
în copilărie înveleam nuci
și mă prefăceam că sunt bomboane de pom
iar cuvintele acelea, îmbrăcate fastuos, le preschimb apoi în poezii admirabile,
orbitoare
și adeseori neînțelese