Monica Manolachi

Chiar mă gândeam într-o zi, ce-o fi pățit Costin (scuze că te-am botezat odată Cosmin într-un comentariu), de și-a retras textele… acum că sunt la loc mă bucur… cred că te bucuri și mai mult pentru apariția pe hârtie… și eu… ți-ai dorit și, uite, s-a împlinit!

Mulțumim pentru anunt, Eugenia

Interesantă nuntirea asta cu tentă arabă... dar ce te faci când vara ninge, în septembrie înfloresc cireșii, de Crăciun arde soarele, iar primăvara plouă-ntruna? Nu mai știi care, cum și de ce... poezia asta are noroc, n-am chef de critici feministe la o oră așa de matinală

…sau când dragostea umblă travestită în straie infernale… Joseph Beuys a organizat odată în Dusseldorf un fel de procesiune pentru pace la care au fost chemați mai ales tineri… se cânta, se scanda, au avut și fanfară, exact ca textul de aici… până la urmă artistul a măturat gunoaiele rămase pe șosea în urma lor și le-a expus într-o cutie la muzeu. Așa văd eu poemul ăsta… un fel de poezie scrisă la patru mâini: două reale, două inventate…inventatul scrie despre sinele real și viceversa. Mă întreb dacă personajul feminin real mai există după un așa bombardament…și dacă “efectul literar” nu pierde din valoare printr-o abordare mult prea ocolită a eului propriu, în favoarea supra-încărcării femininului inventat...

m-a cucerit toamna ta copilăroasă… m-am oprit îndeosebi pe aici:
“în tete a tete eu și perdeaua”
“naiv copacii își adună pădurea zâmbind”
“nodul apelor a înflorit sedimente lacustre”
“pulpele vântului cu pliuri de nufăr”
îmi place țesătura de sunete chiar dacă “ecoul scâncește plictisit” de ironia frigului… mi-am amintit de un copil ce tot scâncea azi că vrea să fie lăsat să învețe să meargă singur… mamă-sa l-a dus de pe asfalt pe un covor cu frunze uscate unde putea să ia oricâte trânte fără să se lovească prea tare… :-)

Bine ai revenit, Bazil!

Traian, mi-a smuls un zâmbet… semn că hai-ku-ul tău și-a atins scopul…de-acum o să mă tot întreb dacă nu cumva “big bang”-ul a fost un sărut

Gabriela, cum vine asta: “mi-e frică de singurătate”? Dacă nu mai e nimeni, cum apare frica?

Pentru originalitate, aș renunța la folosirea numelor de poeți consacrați… mi se pare că umbrește poemul, în cazul în care i se acordă un rol prea mare… înțeleg cumva starea de “mocirlă”, dar poezie înseamnă să fii undeva deasupra ei…

cu speranță

încă o poveste despre neputință, despre luptă în condiții de mizerie… nu știu ce proporție de ficțiune are proza de față, dar așa cum este pare desprinsă din realitate. Noroc că mai există și oameni care culeg așa povești și le poartă și prin alte părți, ca pe aici pe site, pentru că altfel… omul moare și nu mai știe nimeni de ce și cum.

M-am întors. Titlul m-a uimit puțin… “Est ca vest” – se presupune că estul este o clonă, o copie a vestului? Sper că nu… nu numai că e imposibil, dar nu știu câtă lume este de acord cu, să spunem, clonarea culturală… unele structuri se pot potrivi, altele nu își au locul în est. Sper într-o “sincronizarea pacifistă”, dar am o sumedenie de temeri.

În contextul opoziției dintre individualism și uniune, nu pot să nu-mi aduc aminte că la numai patru ani după ce America și-a declarat independența în 1776 (expresie a individualismului), a urmat votarea unei constituții federale, valabile pentru mai multe state deja conturate la acea vreme. De ce aveau nevoie de un for superior, de autoritate? Pentru că legislație exista, dar nu se aplica, așa cum e și la noi acum în unele domenii. Era nevoie de o singură interpretare a legii în toate statele. Așa că statele membre și-au redus din nivelul de individualitate, cedând o parte a puterii lor către forul (congresul) ce avea să conducă uniunea. N-au lipsit temerile că nu se va putea ține în frâu o uniune formată din state cu legi diferite. Au existat temeri că “reprezentanții de la centru” nu vor cunoaște problemele la nivel local și că puterea va ajunge în mâinile unora care vor lupta pentru propriile interese sau care nu vor ști să o folosească.

Cred totuși că ndividualismul și uniunea nu sunt neapărat în contradicție. Eu le văd acționând împreună. Sigur că individualismul poate duce la alienare. Mi-a povestit cineva despre un om de afaceri de la noi care trăiește singur într-o vilă cu nu știu câte camere. Mă întreb cum de o fi ajuns să se izoleze și de ce ar mai avea nevoie de vreo uniune?

Nu am citit “Filozoful crud”, dar ideea teoriilor carnivore e interesantă. Cu titlu de amuzament, am citit în presă că un bucătar din nu știu ce țară s-a gândit să pregătească diferite feluri de mâncare în forme ale corpului uman. Așa că e posibil să primești la un restaurant o prăjitură care seamănă foarte bine cu o palmă sau cu un profil uman… bineînțeles că lista poate continua cu tot felul de trăsnăi… ce l-o fi determinat pe bucătar să creeze așa feluri de mâncare?… îmi amintesc că în copilărie, la ora de atelier, ne jucam potrivind piureul, friptura, ouăle fierte în așa fel încât să ne iasă niște portrete… După care… le mâncam! Ce să înțeleg, că filozofii scornesc teorii pentru a distruge teoriile altora? Adică teoria este văzută ca un fel de instrument de luptă? Ce e bine și ce e rău în asta?

“canibalul reprezintă întemeietorul comunismului modern” – nu pot să trec ușor peste asta. “canibalul” se referă la “filozoful crud”? crud în ce sens: nemilos ori neexperimentat? Nemilosul știe ce face, pe când neexperimentatul are o scuză: nu știa. Cum putem afla dacă filozoful știe sau nu știe ce face atunci când se erijează în întemeietor? Kant și Hegel, de exemplu, au plasat populația de culoare în afara istoriei.

Aș fi legat mai bine în context prezentarea succintă a lucrării lui Konrad Lorenz. Cât despre etologie, bine că nu e menționat numele lui Darwin… și nu e amintit nici creaționismul… Am văzut de curând un film, “Inherit the Wind” (1960), despre cazul din 1925 al unui profesor de biologie pe nume Scopes, proces în care a fost judecat pentru că preda teoria darwinistă, aflată în conflict cu preferințele teologice ale profesorilor din școlile de stat (ciudată întorsătură eto-logie și teo-logie!). A fost condamnat, dar eliberat la puțină vreme, însă legea de a nu preda teoria darwinistă a existat până în 1967. în prezent am aflat că subiectul a revenit în atenția presei americane sub titulatura de “intelligent design”. Întrebarea e: cum a creat dumnezeu lumea și de ce să se predea religie la orele de biologie în școlile de stat? Creaționiștii argumentează cu mâna pe biblie. Oamenii de știință combat creaționismul cu demonstrații practice. Problema e încă în dezbatere. Cred că etologia “pătrunde mai greu în România” din lipsa suportului științific…și a felului nostru de “a fi în Dumnezeu”. Să nu-i vorbești unui preot despre înmulțirea prin spori, de exemplu…

Cam asta am avut de comentat și de întrebat… mi se pare interesantă tema. Am scris la un moment dat o poezie care are legătură cumva cu subiectul:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/108640/index.html

un articol asupra caruia voi reveni cu cateva comentarii si intrebari

Mă bucură să aflu gânduri despre cartea lui Liviu Nanu, semn că “degetele se coc” în cuptoarele cuvântului. Remarc reflecția lui Liviu Comsia: “credința că realitatea este producătoare de adevăr și frumusețe, iar ficțiunea și imaginativul, fantasticul sunt doar locuri în care ne refugiem când lumea nu mai pare suportabilă”.

Eu cred că www.poezie.ro este un fenomen caracterizat prin aceea că poezia crescută aici este mai aproape de realitate, deși nu toți membri se cunosc personal. Viața este reflectată cu un grad mai ridicat de transparență față de acum zece sau, mai ales, douăzeci de ani. Din ceea ce am aflat de la profesorii mei și din ce am citit, la acea vreme oglinzile și ferestrele literare erau acoperite cu pânza cenzurii atât de pregnant încât ajunsese autocenzură, ca un fel de piele imposibil de scos de pe trupul celui ce îndrăznea să scrie altfel decât se obișnuia. Artiștii adevărați au găsit atunci căi prin supralicitarea fanteziei.

Deși când spun realitate, nu exclud fantezia, ba din contră, cred că nu este doar “un loc de refugiu”, observ în prezent, prin www.poezie.ro, un grad mai mare de sinceritate în încercările de exprimare literară. Măștile prea groase și minciunile sfruntate nu-și mai au locul într-un spațiu unde “mi se abureau ochelarii”, element cheie pentru apropiere, căldură și prezență… Multitudinea de contingențe, interactivitatea și procentul destul de mare de relații bazate pe invizibilitate, toate specifice unui început de cyberculture – pentru că la asta mă duce cu gândul “tasta any” – nu pot să nu lase o amprentă diferită față de ce știam că înseamnă poezia. Nu pot să nu amintesc faptul că încă nu suntem obișnuiți să construim relații puternice prin internet. E ușor să îmbunătățești o relație personală cu extinderea ei pe internet, însă viceversa nu are întotdeauna succes, având în vedere tocmai complexitatea realității. Excepțiile, desigur, confirmă regula și arată vârfurile unor tendințe.

Pentru că acum câțiva ani m-am rătăcit prin Veneția și pentru că am stat și eu de vorbă cu oameni ca zugravul din Udine, mă bucur să aflu aici o relatare despre cineva care, după câte se pare, a dus o viață mai mult prin gări, alergând după trenuri cu destinații niciodată cunoscute. Dacă îi lipsește ceva poveștii, atunci e vorba de profunzime. Discuția pe tema înstrăinării cred că ar merita mai multă atenție. Frica de cel străin, spaima că ar putea fi “mafiot”, îmbinată cu un fel de curiozitate specifică pionierilor (aici sper să nu se înțeleagă greșit, nu e vorba de școlarii cu cravată roșie :-)...) mereu căutători de bogăție, de spațiu, de libertate, îmi pare un subiect insuficient exploatat. După părerea mea, degeaba călătorim în străinătate dacă nu ne pasă și de soarta celor plecați pentru o viață mai bună, pe care totuși n-au găsit-o, ci au eșuat. Nu e vorba de compătimire, ci de conștientizarea unui stadiu de europenizare prin care trecem.

Ne mirăm când trecem tangent pe lângă viața câte unui zugrav sau zidar, dar numai el știe cum a trăit în toți acești ani printre străini. Depersonalizarea de pe vremea lui Ceaușescu a luat o altă formă. Nevoia de adaptare, de a purta mult mai multe măști, tot depersonalizare este. Persona = mască (gr.). Aș schimba “s-o bage sub aripă” cu altceva, mai frumos... Aș schimba și poziția exterioară din care este privită problema... Din interior cred că s-ar percepe mult mai multe.

Cu prietenie

Fii de treabă, nu fi prost :-) imperativ pozitiv cu doi i, imperativ negativ doar cu unul...

Coelho, desigur

Așa e. Așa-zisa cultură promovată prin intermediul televiziunii a ajuns sub orice critică… Cobori cobori, dar nici chiar așa… noroc că am renunțat la televizor de câțiva ani buni. Am auzit însă cum iau plasă unii telespectatori sunând la concursuri de doi lei să ghicească nu știu ce cuvânt din literele afișate pe ecran, neștiind că simpla apelare la care primești ton de ocupat crește usturător valoarea facturii… și unde mai pui că cei mai expuși sunt copiii, veniți acasă de la școală, nesupravegheați de nimeni. Nu-i vorbă că dacă ai bani, faci ce vrei cu ei, dar când nu ai? Și ce contrast între asta și vedetizarea scriitorilor. Am impresia că mass-media suferă de sindromul vedetizării accelerate cu efecte negative asupra culturii celui expus la informație. Omul a auzit de Mario Vargas Llosa, de Cohelo… și ce-i cu asta? Cu ce-l ajută? Fără educarea spiritului nu ajungem departe. Să poți să citești o carte în liniște e pentru foarte mulți un lux și e nevoie de exercițiu. Piramida lui Maslow, psiholog interesat de persoane exemplare, arată că întâi omul are nevoi fiziologice, pe urmă caută siguranță, apoi apartenență și abia mai târziu simte nevoia de stimă și de înnoire a ființei. Noi pe unde suntem?

Lichidul are proprietatea de a fi sau nu transparent. Prin el poți să vezi bine sau nu. Poezia e fotografia unui moment, o imagine fixă în care lumânările totuși pâlpâie. Omenirea nu a dispărut de tot, de aceea unii se mai bucură, indiferent de evenimente. Ce e val ca valul trece. Depinde de cum te bucuri. Se pare ca \"hai\" inseamna in japoneza \"gluma, amuzament\".

Nu știu care este marja întâmplării care l-a inspirat pe autor să aleagă tocmai Cuba ca loc pentru dragoste, dar cred că este bine exprimată ideea necesității unei înnoiri pe fondul unei neputințe surde, al unei disperări care ne împiedică să percepem cauzele “oboselii” fără rezultate. În același timp îmi sugerează și ideea de detașare. Între “gândul nostru sinucigas” și “petalele cireșilor în floare” pare să existe un travaliu asumat, dar ascuns și poate că acesta este cauza “oboselii”. Rodul este totuși o poezie frumoasă. Triada formată din “gândul nostru sinucigas”, “eu aș mima / răsăritul făcând gesturi / obscene spre cer”, “mâinile muezine călătorite pe cer” îmi pare a fi reflecția refuzului unei moralitați uzate și a pesimismul găsirii unui loc în care lumea ar putea să învie.

Poezia mi-a adus aminte de un articol apărut în mai 2004, în Le Figaro, în care se scria despre pateticul declin al lui Castro. În vârstă de 78 de ani, îmbrăcat în uniforma care l-a făcut celebru, el ținuse al nu știu câtelea discurs antiamerican în fața propriilor cetățeni. “Acest mort poate să vorbească – zicea –, acest mort poate încă să mai facă planuri, acest mort … nu a murit!” Asta a fost replica lui Castro adresată indirect primarului Bogotei, care, într-o vizită anterioară la Havana, declarase că președintele cubanez îi păruse foarte bolnav și slăbit. “Acest mort nu a murit încă!” Așa s-a adresat el cubanezilor. După 45 de ani de ani de când e la putere, Cuba este însă văzută din exterior ca o țară în care legea dolarului deține supremația, hrănind un capitalism sălbatic. Castro, devenit lider politic la numai 33 de ani, este acum pe punctul de a lăsa în urmă o Cubă ponosită, ruinată, transformată într-o junglă nemiloasă pentru cetățeni și într-un lupanar pentru turiști. Cuba, aflată odată cu dictatorul ei într-un declin politic, are nevoie de o schimbare, la fel ca și personajele acestor versuri.

\"Stau cu gândul pe o frunză\" Crezi că frunza nu are memorie? Oho, cum altfel ar ști să crească primăvara la fel?

Frumoasă ideea copacului uitării. Căutarea ta de echilibru - că tot caminas en la calle - te duce la întrebarea din final. Te lupți cu privirea temătoare pe verticală, în sus, în jos, ca și cum ai fi pe o scară. Îți dau eu o mână de ajutor: uită axa coordonatelor o clipă și caută undeva și spre orizont, pe axa absciselor, chiar dacă e plină de puncte moarte. Ele sunt moarte în aparență.

Să vezi când o să infrunzească iar copacul memoriei, de fapt un alt nume pentru copacul uitarii! Vorbele nu se agață zadarnic de ecou. Este ecoul numai vertical? Numia orizontal? Nu. Istoria trebuie scrisă cumva, indiferent de poziție, agonic.

Învață de la frunză, vorba unui alt poet, mai vechi.

Aveam mai demult un prieten care îmi tot spunea povești cu el și cu alte persoane. Nu prea le înțelegeam pe moment. Trebuia să treacă ceva vreme să-mi dau seama că era vorba numai despre el. Așa mi se pare și istorioara asta (pe care aș mai pieptăna-o puțin). Poate mă înșel… dar Itsik, Shimon, peștișorul auriu par să fie membri ai aceleiași identități. Itsik joacă pe neîncrezătorul și mincinosul, Shimon e cel care crede și care intră mereu la apă…, iar așteptând peștișorul e ca și cum l-ai aștepta pe Godot… Te sperii de el când vine, iar când îi apare celuilalt, adică ție a doua oară, rămâi uluit și-ți pare rău că te-ai speriat… să tot pescuiești la Mediterana! Cu drag,

Ultimele versuri din prima strofă le văd așa:
“de când a început să intre cine vrea
paradisul e pustiu”… Sau poate ai vrut să exprimi altceva prin ruptura versului... În ultimul vers din strofa a doua aș fi spus “apropiindu-se cu reproșuri” sau cumva altfel decât cum e… - părere subiectivă.

În rest e o imagine de interior interesantă.
“vreau să simt numai noaptea”
sfinții aduc “reproșuri”
smoala “transparentă de la atâtea vise”

Ultima strofă e de o limpezime izbitoare.

Din punct de vedere lexical, apar în text “paradis” și “rai” ca sinonime, primul folosit mai mult în catolicism, al doilea mai mult la ortodocși. În schimb, “infern” nu are și corespondentul “iad”, folosit mai ales de ortodocși… Ce spui de asta?

Nu-mi pare rău că am intrat.