Poezie
Copacul uitării
1 min lectură·
Mediu
Stau cu gândul pe o frunză și mă legăn cu ea,
Amintirile rătăcite prin crengi
Scutură copacul existenței mele.
Mă simt scoarță bătută de vânt…
Ochii mei stau pe ramura cea mai de sus,
Dar se tem să privească spre înalt
Căci cerul se-apropie cu o viteză nebună
Și într-o clipă totul dispare:
Plutesc într-o mare de absolut
Nascută dintr-un simplu strănut
Al cuiva care-și leagănă gândul
Nu pe o frunză ci pe un nor alb…
Eu sunt doar un vis ne-mplinit
Al unei clipe care s-a rătăcit
În drumul ei spre veșnicie…
Și mă tem să privesc spre pământul negru,
Căci simt cum se cască prăpastia uitării.
În zadar vorbele mele se agață-n ecou,
În zadar lacrimile mele stropesc rădăcina:
Copacul meu se scutură de amintiri.
Și ce mai există dincolo de memorie?…
012.911
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Solan
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 134
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 21
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Solan. “Copacul uitării.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ela-solan/poezie/99695/copacul-uitariiComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Frumoasă ideea copacului uitării. Căutarea ta de echilibru - că tot caminas en la calle - te duce la întrebarea din final. Te lupți cu privirea temătoare pe verticală, în sus, în jos, ca și cum ai fi pe o scară. Îți dau eu o mână de ajutor: uită axa coordonatelor o clipă și caută undeva și spre orizont, pe axa absciselor, chiar dacă e plină de puncte moarte. Ele sunt moarte în aparență.
Să vezi când o să infrunzească iar copacul memoriei, de fapt un alt nume pentru copacul uitarii! Vorbele nu se agață zadarnic de ecou. Este ecoul numai vertical? Numia orizontal? Nu. Istoria trebuie scrisă cumva, indiferent de poziție, agonic.
Învață de la frunză, vorba unui alt poet, mai vechi.