Zugravul din Udine

Zugravul din Udine Multă lume visează să se plimbe prin Veneția sau ...așa cred. Aveam la dispoziție pentru asta exact șapte ore. Eram în drum spre Bolzano și după două nopți nedormite și o zi jumătate de zgâială pe fereastra trenului sau așteptarea prin gări pentru legătură, nu-mi mai ardea de nimic. Plecasem în această excursie cu soția și fata de nouă ani. Mia moglia, femeie sentimentală, deși are 38 de ani arată ca o fetiță de 18 ani, bineînțeles când e odihnită. Și ea nu e niciodată odihnită, eu și fata o exploatăm la sânge. În plus nu adoarme seara până nu citește câteva pagini ... Să furi o oră somnului când ești pur și simplu epuizată, e o crimă, dar soția spune că asta e singura ei plăcere, așa că îi dau voie să stingă lumina când vrea. Aș putea spune că trăiește mai mult în închipuire datorită acestor lecturi. Și e de la sine înțeles că știa destule despre acest oraș al îndrăgostiților. Cum să facem să-l vizităm și noi ? m-a întrebat ea. Simplu, vă plimbați voi și eu păzesc bagajele. Că asta mi-a fost tot timpul în grijă, nu cumva să ne fure cineva bagajele, că fusesem avertizați că în Iugoslavia bântuie hoții mai ceva ca în Ferentari iar în Italia dacă nu ești cu ochii cât cepele, te trezești una, două, gol pușcă. Așa că mi-am strâns cele cinci pachete și sacoșe în jurul meu și cu un picior întins pe vreo trei și cu o mână băgată după mânerul altor două, moțăiam în sala de așteptare din gara Santa Lucia a orașului Veneția, plimbându-mi capul ca un pendul, stânga, dreapta iar uneori și în față. Când reușeam să-mi opresc balansul, c-o privire încețoșată, dam roată sălii de așteptare studiind pentru o clipă prezumtivii hoți. Că aceștia n-aveau ce să ne fure, e altă poveste și nici nu erau acolo decât cinci, șase persoane. Tocmai îmi fixasem privirea pe un bărbat uriaș, în maieu, având o șapcă în carouri pe cap și o mustață care se prelungea cu favoriți albi negri sub barbă. Dase capul pe spate și dintr-o sticlă ținută la câteva palme de față lichidul curgea ca la șipot, sau pentru cine nu știe ce este ăsta, ca la robinet. Mai la sfârșit a lăsat să se prelingă câteva picături pe mustață. A clătinat sticla parcă mirându-se că n-a mai rămas nimic, i-a înșurubat dopul și numai zâmbet i-a spus ceva femeii de alături, atât de mică pe lângă el că putea s-o bage sub o aripă. În acel moment am fos convins că pe om îl mai întâlnisem. Unde ?! O fi român îmi spuneam fixându-l din ce în ce mai intens. La o asemenea concentrare și somnul îmi dispăruse. După un timp n-am mai putut rezista. Fie ce-o fi, merg să-l întreb. Și chiar atunci mi-am amintit. Sigur că da, îl văzusem într-un film când eram copil „Comisarul Piedone la Hong Kong ”!! M-am apropiat de el și i-am zâmbit. Voi ... italiano ? Si, si ! Voi ... comisario Piedone ... molto gentile. - A no, non Comisario, sono pistolaro ... fiu, fiu, fiu... făcu un cerc larg cu mâna și mai zise ceva, fără să înțeleg ce. Te pomenești c-o fi vreun mafiot îl supăr și mor ca prostu’ în Italia. Ia să-mi văd de treaba mea ! Scuzi signore ... și-am vrut să mă retrag. Parlez vous francais ? - Biensur ... și uite așa am aflat că dânsul e zugrav din Udine, nevasta spanioloaică, iar ginerele, Florian Rusu, inginer electronist din România. Că el lucrează în Paris de douăzeci și ceva de ani și că peste trei ani iese la pensie. Că ginerele, un băiat foarte cumsecade, se trage dintr-o viță nobilă iar unchiul său a candidat la președenția României la 20 mai. Că toți politicienii sunt niște ... apoi își dau mâna și merg la restaurant împreună. Vorbesc în numele poporului iar când ajung în frunte, indiferent în ce țară, sub ce formă politică, mint și promovează doar propriile lor interese. Am vorbit apoi despre Stalin, Musolini, Hitler, mi-a spus ce crede el că s-a întâmplat în 22.12.1989 și am convenit că nu există un singur stat pe lume care să-și hotărească singur destinul ... .Totuși, a mai adăugat el, România este o țară europeană, ceea ce m-a liniștit pe deplin, iar poporul său e la fel de vechi ca Roma antică. Am încercat să-i explic că acest popor e chiar mai vechi decât Roma antică dar n-am apucat să-mi duc demonstrația la capăt. Soția și fata apăruseră în sala de așteptare și după câteva schimburi amabile de rămas bun ne-am luat bagajele și-am pornit la drum mai departe. Nicolae Aurelian Diaconescu