Mă îndepărtam făcînd plecăciuni

Mă îndepărtam făcând plecăciuni Duminică 03 Septembrie 2005 Răspuns la remarca Liviei Ciobanu” Povestea lui Tobiță îmi sună foarte cunoscută „ Când mi se înecau toate corăbiile mergeam să întâlnesc oameni picați din lună la unul din multele cenacluri bucureștene. Așa s-a întâmplat și în acea zi de iarnă foarte geroasă. Pregătisem două texte, unul pentru doamne, că ele sunt mai sensibile și anume, „Tobiță”…povestea unui pisoi , iar pentru domni, „Proasta satului” din seria „Femei celebre”. Mai totdeauna când citeam, se găsea o persoană binevoitoare care îmi aprecia povestea. După o baie de laude (nu din partea tuturor ) mă simțeam bine cel puțin o săptămână. De, oameni suntem și aveam impresia că nu-i nimic de capul meu, mai ales că soacră-mea mă compara cu toți vecinii ei . Vezi, îmi spunea supărată, Nelu Bădina a trecut de la căruța cu un bou la tractor, tu de ce nu ești în stare ? Costel i-a făcut Florichii huruitoare de porumb și n-are nevoie să mai meargă la moară, tu de ce nu-mi faci una? Castor a turnat temelia pentru bucătărioara de vară a lu’ Viorica, eu cît mai aștept pentru o polată ? Nu cumva să vă închipuiți că soacră-mea este eroina celei de-a doua povești ! Doamne ferește, ei i se spunea în sat „generalul” . Dar să nu divagăm . Fiind întristat peste măsură la serviciu, că doi ori doi nu fac patru, mi se demonstra cu acte în regulă că rezultatul este cinci, pornesc în acea zi de iarnă pe jos, spre Intercontinental, că în apropiere se afla fosta casa ARLUS (unde mai demult când eram pionier mergeam să strig „ trăiască prietenia româno-sovietică „) și urc până la etajul trei unde se ținea cenaclul „Mircea Eliade”. Citesc așadar textele amintite și la comentarii toți care au luat cuvântul, voiau neapărat să știe cine e „proasta” cocoțată în vârful prăjinii, celebră adică… Evident, n-am suflat o vorbă, doar mustăceam când pomeneau un nume sau altul, încercând să-mi deslege limba. Cenaclul s-a încheiat cu o mică tratație și când voiam să plec, o doamnă între două vârste îmi zice. Mi-a plăcut de Tobiță al dumneavoastră, îmi dați povestea să v-o public ? Tocmai pregătesc un volum colectiv. Eu de colo, de proastă nu v-a plăcut ? Ba daa, dar am înțeles că a cerut-o șeful, v-o publică el. Îl mai aranjez pe Tobiță un pic și vi-l aduc mâine la ora pe care o stabilim. S-a făcut. Ne vedem la ora cinci punct în stația de tramvai de la Big Berceni. A doua zi era însă și mai ger iar necazurile la serviciu se înmulțiseră. Am ajuns pe la ora patru acasă și după ce am mâncat, numai de întâlnire nu îmi ardea. Am să încerc să pornesc amărâta de Dacie, mi-am zis. De o săptămână, de când scăzuse temperatura sub -20 de grade Celsius, dimineața când plecam de acasă nu reușeam s-o mai urnesc. M-am gândit că poate am noroc acum. Am tot învârtit de cheie degeaba și-am început să mă enervez pe biata femeie. Ce i-o fi trebuit povestea mea să mă pună pe drumuri? Ar fi putut sa vină acasă la mine să o ia ! Am urcat în apartament supărat foc pe mașină, pe ger, pe toată lumea ! De fapt eram supărat pe mine, se făcuse 17,30 și chiar dacă aș fi luat un taxi nu credeam să mai găsesc pe cineva . Soția zice, dă-i un telefon și anunț-o că nu-ți merge mașina. Nu îi știu numărul ! Mă învîrteam prin cameră ca leul în cușcă și-atunci mi-a venit o idee... Cobor în grabă, demontez bujiile și le perpelesc bine la flacăra de la aragaz. Cu ele calde motorul a pornit la a doua cheie. Era șase fără cinci și ger de mi se lipeau nările când respiram. Urc din nou și îi spun soției că o să-i aflu telefonul și-o să mă scuz că am fost la întîlnire și n-am găsit-o. Nu pot să fac asta fără să trec un minut pe acolo ... cum s-ar zice, o să mint doar pe jumătate. Te duci degeaba, pe asemenea ger e mult să aștepți sfertul de oră....N-am răspuns. Am coborât vijelie și-am pornit. Deși distanța nu era prea mare, aglomerația, stopurile și timpul necesar pentru un loc de parcare, mi-au luat ceva timp. În sfârșit, la orele 18 și 20 de minute, mă îndreptam spre stația de tramvai. Pe o rază de o câteva sute de metri nu era țipenie, doar eu, scârțâitul zăpezii sub bocancii mei și o mogâldeață ce se zărea în refugiul pustiu . Când m-am apropiat, stupoare, perplexitate ! Nu-mi venea să cred ! Într-un palton demodat, cu o căciuliță de lână îndesată pe cap, Luiza, așa o chema pe doamnă, se făcuse și mai mică decât era. Nu mai pot vorbi, a zis ea cînd m-a văzut, am înghețat bocnă.Vă mulțumesc că ați venit, știam eu că sunteți un om de cuvânt. În viața mea nu mi-a fost rușine ca atunci ! Ce puteam să-i spun când gura i se strâmbase de ger ? Că nu mi-a mers mașina ? Aș fi putut lua taxiul, iar dacă nu mă-nduram de bani, să fi mers pe jos ! Sau să fi pornit printre blocuri până la stația de troleibuz ! Erau destule posibilități și-am ales-o pe cea mai proastă. N-am îndrăznit să-i mărturisesc că am sosit cu mașina și eventual s-o conduc până la blocul în care locuia. I-am dat cele câteva coli scrise, protejate de un ziar și am traversat strada îndreptându-mă într-o direcție opusă. Mă îndepărtam iar din când în când întorceam capul și făceam plecăciuni și ea îmi răspundea la fel … Rămăsese acolo în stație să aștepte tramvaiul … Peste câteva luni povestirea a apărut … într-un volum colectiv, iar eu n-am avut prilejul să-i mulțumesc. Nicolae Aurelian Diaconescu