Fă-i alt sfărșit

Fă-i alt sfârșit - Tată, spune-mi o poveste, ... hai, nu spui ? Tata geme cu ochii stinși, lungit pe spate și piciorul ridicat pe un scaun. Mă uit la gaura în piciorul săltat. Sângele se prelinge negru, pe feșele albe, desfăcute. Tresar. Mama a intrat cu o găleată și câteva cârpe, trântind ușa. - Așa-ți trebuie, că nu te astâmperi ! Îi ia feșele pline de sânge și le aruncă într-un lighean. - Rabdă, ce să-ți fac ? Înmoaie cârpele în apa rece și i le pune pe rană. Piciorul e numai vine și gaura ... nici nu i se vede fundul. - Tu mai ești om să muncești din zori până în noapte ? Nu asculți, ca un catâr, bătrân și încăpățânat ! Mama caută în dulap, ia un sul nou de feșă și-i strânge piciorul, de la genunchi la gleznă. Trebuia să te oprești când ai văzut că sângerează, ai merita să-ți dau un brânci, să nu mă uit la tine. Doamne, nu mai pot. Cu ligheanul în brațe iese. Tata lipsise toată săptămâna. Îl vedeam numai seara, târziu. Somnoros, adormeam după primele vorbe, când începea o poveste. Știa o mulțime. Dimineața nu mă trezeam când pleca. Se scula cu noaptea în cap ca să ajungă la Alburești în zori. Cosea iarba pe răcoare, usca fânul, apoi iar cosea până în noapte. De atâta muncă îi plesnise un picior, iar celălalt începuse să sângereze. - Uță, aud vocea jalnică a tatei, adu-mi puțină apă. Eu mă uit pe geam și-l mâzgălesc c-o cretă roșie. - Mă copile, auzi ? Mai desenez un cap de cal până îi răspund. - Da ! - Adu-mi puțină apă, de la șipot, cu ulciorul ăla mic din bucătătrie. Acolo mama spală cârpele și plânge. - Să nu-l spargi, strigă ea după mine când ies în fugă. Era bucuria tatei, când bea apă, să fie proaspătă, atunci adusă de la șipot. - Acum îmi spui ? îl întreb punând ulciorul pe masă. - Tata saltă capul și stă nemișcat, proptit într-o pernă rezemată de tăblia patului. După un timp îmi face semn să i-l dau. Bea ca și cum ar vrea să-l golească, închide ochii și se lasă cu geamăt pe spate. Afară se aud bâzâitul muștelor, vitele care zbiară în grajd nescoase la iarbă de câteva zile. Caut prin cameră mingea, s-o bat ping-pong și să număr cât o țin. N-o găsesc, mai bine plec la râu. Dacă mi-ar spune o poveste .... - Eram ca tine copil, mai mare însă, începe el. Pe vremea aia mergeam la muncă cu ziua pentru cinci bani, toți mă voiau, lucram și cântam, aveam cea mai frumoasă voce din sat și nu era altul să mă-ntreacă la treabă. Așa s-a hotărât biata bunică-ta să mă trimită la școală, zicea să mă fac dascăl, era dorința ei ... - Tată, spune-mi o poveste, te rog ... - Asta fac, ai răbdare. Mă lungesc în pat lângă el într-o rână. - Vreau una cu Prâslea, sau cu Tinerețe fără bătrânețe. - Asta e altfel de poveste. - Nu-mi place ! - Ascultă puțin, apoi îți spun cu ursitoare, zmei ... - Spune odată ! - Așa am ajuns la București, într-o școală cu zidurile groase și înalte. Acolo învățam, dormeam, mâncam. Aveam un pedagog aspru, Mertic îl chema. Rar ne învoia în oraș. Când avea cineva norocul să iasă, la întoarcere îl înconjuram toți, ne interesa orice amănunt, era una din aventurile la care fiecare visam. Tata oftează adânc. Eu mă gândesc unde s-o fi rătăcit mingea. O fi ascuns-o mama ? - Dimineața, după ce ieșeam din dormitoare, ni le încuia. Se întâmpla în graba cu care plecam, să uităm ceva, un caiet, o carte și n-aveam cum intra. Oricât ne-am fi rugat ... La prânz când aveam o oră de somn, abia ne lungeam în paturi și se-anunța inspecția. Iarna era și mai greu, până primăvara nu mai scăpam de frig. Se făcea focul numai seara, puțin înainte de culcare. - Ursitoarele vin în noaptea de Crăciun ? - Așa se spune, ești atent ? Nu-i răspund. Tata are respirația regulată și cum stă cu ochii închiși, aș crede că doarme, dacă n-ar geme din când în când. Îi tremură o clipă tot corpul. - Să ne-ncălzim, dormeam câte doi în pat, erau din cele cu zăbrele metalice, foarte înguste, suprapuse. Ne sculam dimineața amorțiți, vineți. Eu dormeam cu un băiat din Mățău, Câmpulung ... Cu el mă retrăgeam uneori în curte și-i spuneam cum aș vrea să cutreier lumea, să cunosc rostul lucrurilor. Îmi spunea să am răbdare, că toate vin la timpul lor. - Mai e mult ? ... mă duc pe afară ! Eram în al treilea an, iarna, când mi-au dispărut pulovărul și o cămașă de in, iar la câteva zile, banii. Hoțul nu se da prins deși l-am pândit seri de-a rândul. Mă întrebam cine să fie, nu mai aveam somn, voiam cu orice preț să-l aflu. Mă plângeam lui Bogdan, așa îl chema pe colegul și prietenul meu. - Și l-ați prins pe hoț ? Tata mi-a spus să-l învelesc și-a continuat cu vocea domoală, iar ochii tot închiși. - Într-o dimineață, cu flori de gheață la geamuri, unul din băieți s-a plâns că i-a dispărut ceasul de buzunar, cu lanț nichelat și capace argintate. Se fălea cu el în fiecare zi. În pauze, după amiezele, îl întrebam cât e ora sau îl rugam să ne lase să-l privim. Trebuia să-i dăm felia de pâine cu marmeladă, timbre, orice! Abia atunci îl trăgea de lanț, încet, încet, spunea că se zgârie. Îl lua în mână, parcă îl cântărea și ne răspundea cu întârziere. Îl avea tot timpul asupra lui. Noaptea îl băga sub pernă. Deși hapsân ne-a mâhnit aflarea furtului. Pedagogul nu ne scotea din hoți la drumul mare care or să-nfunde ocna. Seara ne-a spus că dacă nu ne culcăm imediat, ne scoală la miezul nopții și-o să alergăm prin zăpadă desculți. - Cine a fost, spune o dată ! Tata tăcu o vreme. Broboane de sudoare îi lunecau de pe frunte pe față. - În noaptea aia n-am dormit, nu puteam. Când am ieșit afară luna nu asfințise. Am luat un bulgăr de zăpadă și l-am frecat de frunte. Apoi m-am dus la closet, lângă o magazie de lemne. Stam acolo chircit cu gândul la ceas și la cel care l-a furat. Și așa mi s-a părut că-i aud tictacul că venea dinspre pod. Mi-era frică să mișc, să nu fie aievea. Picioarele îmi amorțiseră de atâta încordare, spinarea era sloi, aproape n-o simțeam. Atunci am auzit ca în vis un scârțâit în zăpadă, care se amplifica și-mi lovea urechile să mă doară. O umbră a trecut prin fața mea. De spaimă am vrut să țip, gura mi se pungise iar sângele îmi zvâcnea în gât, în piept. Apoi am auzit niște râcâieli. Cineva s-a cățărat pe zid, a dat stinghiile la o parte și-a urcat în pod, deasupra mea. Abia m-am retras într-un ungher că necunoscutul se lăsă în jos și ieși prin spate. M-am repezit la ușă. - Te-am prins, degeaba fugi, degeaba ... Alerga aplecat, legănându-se într-o parte și alta, lăsând urme adânci în zăpadă. Fruntea îmi frigea. M-am frecat iar cu zăpadă. Dacă n-ar fi rămas urmele, aș fi crezut că aiuram. În dormitor se auzeau câteva sforăituri. Am mers la fiecare pat și-am pipăit. Nu lipsea nimeni. M-am lungit într-unul gol, direct pe zăbrelele metalice, mi-era foarte cald, mă înăbușeam și m-am desfăcut la haină, la cămașă. Tata geme încet clipind din ochi. - Deschide puțin geamul ! - E deschis tată, cel dinspre grădină este deschis, să-l deschid și pe cel dinspre curte ? - Nu, lasă ... - Cine a fost, spune ! - Am avut febră toată ziua, dar spre seară mi-a fost mai bine. M-am sculat greu, aveam amețeli, îmi vâjâia capul. Am mers în sala de mese să beau ceaiul, să mănânc ceva cald. Priveam fără să văd o persoană anume, nici nu știam cu cine stau la masă. După un timp mi s-a părut că pedagogul s-a oprit lângă mine iar cineva s-a ridicat și a luat-o la fugă, legănându-se la fel ca atunci când fugea prin zăpadă. M-am repezit printre scaune și-am strigat : - El e hoțul, opriți-l ! A continuat să alerge până a ieșit din salon. Trei zile n-a mai dat pe la școală, deși pedagogul îl învoise două ore. Era mare agitație printre noi, le-am povestit cum l-am văzut în acea noapte coborând din pod și alergând prin zăpadă. - Dacă n-ar fi vinovat, nu fugea, ar fi dat o explicație. O să-l exmatriculeze pentru absențe dar mai ales pentru furt. Așa vorbeau băieții la masă, în dormitor, iar eu eram copleșit. Când mă gândeam la el mi se întuneca mintea. A patra zi, seara, eram tot în sala de mese, se servea felul doi, niște macaroane prăjite. Parcă îl văd. A apărut în ușă, cu ochii duși în orbite, tras la față, avea părul răvășit, era încheiat la nasturi strâmb și pășea încet, ca un lunatec. La început s-a făcut liniște, pe urmă în spatele lui s-a strigat : - Hoțule ! Hoțule ! Ești un hoț, ce cauți aici ?! A continuat să meargă la fel. Mai avea câțiva metri până la masa mea, când s-a oprit, a ascultat, și-a scuturat din cap. S-a îndreptat hotărât spre mine și a vrut să se așeze, era un loc liber, locul lui. - Nemernicule, cum îndrăznești ? l-am repezit. I-am întors spatele și m-am ridicat. Atunci a luat-o la fugă, din ce în ce mai repede, în strigătele puternice ale băieților : - Hoțule, hoțule, ai curajul să mai apari ? Pedagogul n-a reușit să ne potolescă toată noaptea. Se învârtea printre noi și spunea doar : - Cine ar fi crezut, cine ? Dimineața când am intrat în sala de mese, mi s-a făcut rău. Bunul meu coleg și prieten atârna în tavan de-o curea. Nu s-a făcut școală două săptămâni. Elevi, profesori au fost copleșiți de emoție. Pedagogul ne-a anunțat, că mama băiatului, fusese internată de câteva săptămâni la Colțea. Doi profesori au mers la spital s-o anunțe, dar murise și ea în ziua când Bogdan revenise la școală. S-a găsit și ceasul printre lucrurile ei. Doctorul le-a spus, că un băiat slăbuț a vrut să i-l dăruiască, la rugat doar să-i salveze mama. N-a putut face nimic. - Tată, nu vreau să moară băiatul, de ce-a murit ? Fă-i alt sfârșit ! - Din păcate, asta e o poveste adevărată, așa a fost ! - Nu vreau, nu vreau să moară. - Taci că n-o muri nici de data asta, nu-l mai boci atâta. Am trimis după doctor la Câmpulung. Mama intrase iar cu cârpe proaspete și apă rece. - Hai, oprește-te odată ! - Nu vreau să moară, nu vreau ... Nicolae Aurelian Diaconescu