îmi respiră retina a praf lucios...
ca și când fluturii s-ar fi oprit
să-și scuture mantaua în
zorii flautului meu de sânziene,
ori ca și cum toți bondarii de mai
ar fi încăput într-un săculeț
am reusit in sfarsit
sa-l inzestrez cu aripi,
pe-acel fluture incopitat,
inorog somnoros, al viselor mele.
se facea ca era intr-o boare,
o dimineata ce-ncepea la apus,
si-o stravezie raza de
săptămâni vagi, cu sâmburi erogeni pe ceafă
și cearceafuri risipite-n ploi măcinătoare
mă-ncolăcesc pe rând
în zimți de sunete.
clipocești apăsat
la poarta unor meri nefructifiabili
prea
rugăciunea pe marginile zimțate
ale carcasei
se scutură treptat,
odată cu plecarea frunzelor
și căderea păsărilor necălătoritoare.
peste gutuia strâmbă, pectina
s-a brumărat cu
solomonari, de voie, și de nevoie-nchiși
în pietrele de apă,
dezvaluie o strună mereu fără de pleoape,
și-o lume incoloră
c-o ceată de hrisoave,
ce șed jos închistrate, în sâmburi de
mă amețește.
judecă strâmb, privind drept înainte,
peste mine,
lumea cavernoasă a eului meu linear.
ramâne,
ca să nu lase urme de șters viața,
piatră.
numără locurile noastre de
furate, simtaminte rumene imi zac in poala,
peste capul tau palid si amortit
cu ochii de-acum orbi...
in lenea ultimilor somni albastri
ce ne-au incercuit de cateva ori, si-apoi si-au luat
îți simt toate palmele alb lărgite peste gură,
mai jos de cuvinte...
și răsfirate, și rupte pe-un fir de răsură
învolburatele stihuri se-apleaca să-ți spună
„aproape-ai ajuns, aproape-ai
motto : nu știu dacă sunt un filozof care visează că este fluture, sau un fluture care visează că e filozof
prafuită, zac între celulele dese
și-mi trag răsuflarea,
simandicoasă ca o doamnă
mi-era frică.
sub părerile lor contorsionate și
pelerinele de ploaie
franjurate cu broaște păgâne,
mă adunau cu cioburi.
… și
făclii de plânsete
dormeau,
culese la umbra unor fețe vinete
de
Am obosit
să mai renasc a mia oara din spume de mare
coralizate savant
între câte un perete de opal
și altul zidit fad din opaițe de turtă dulce,
cu pui semeți cocoțați
în turle de
mă rumegă lumea asta, cu toată ziua ce-am uitat-o
acasă în podul de sticlă de peste spatele tău gol
lăsat pe marginea patului, in pripă
privit cum rămâne amintire
descărnare și cenușă
uitare.
adormi-ti-ar ochii stramb,
sa pot sa ma pot strecura-ntr-un gand,
sa-ti proptesc geana mai deasa,
sa-ti aburesc coltul de ferastra,
sa-ti adulmec fericirea,
sa-ti plamadesc din vise
