disperare

săptămâni vagi, cu sâmburi erogeni pe ceafă și cearceafuri risipite-n ploi măcinătoare mă-ncolăcesc pe rând în zimți de sunete. clipocești apăsat la poarta unor meri nefructifiabili prea strâmbi să n-aibă secole-nspinare și mult prea tineri să-mi fie de-o seamă. gânguresc pruncii ogorului și scâncetele fluturilor mă orbesc de singuratate: nu te cred! îmi spui că viața va veni și ea, că e pe drumul cel bun, că dintr-o clipă-n alta mă voi scurge și resorbi-n ființă, că pereții mei de frunzărite scoici – delimitarea visului – sunt doar coperți mai vechi ca noaptea... nu te cred! am deșertat caravana orologiilor ce-mi sugrumau retinele și-am ațipit, pe colțul pasării bolnave...