mircea lacatus

ai să mă rogi desigur să închid ochii îmi spuneai odată că n-ai putea supraviețui privirilor mele de vasilisc dar nu-i nimic am să te privesc cu palmele în care clipesc flămânzi o mie și

pe atunci locuiam pe strada plantelor avocatul ionilă îmi respecta solitudinea chiria o plăteam destul de regulat un pat o masă și-o fereastră toate albastre în curtea vecină dincolo de gardul de

vânt la fereastră pe masa mea de lucru câteva furnici * orașul pustiu manechinul cu fruntea lipită de geam

când eram copii mama spăla hainele cu mâinile mi-o amintesc și acum în ogradă aplecată peste covată cum le storcea și le răsucea nici un strop de apă nu rămanea în ele erau puternice

mâine e sfârșitul lumii iubito ci vino dă-mi mâna să mergem știu un loc unde am putea muri în locul acela nu mai sunt amintiri nici despre ce va să fie nici despre ce-a fost și te vei

între lună și soare toate tristețile mele...

am luat o carte ca tot erau cinșpe ale lui ianuarie am deschis-o și din ea a ieșit miros de bună mireasmă mi-am facut cruce te trei ori și-am intrat în ea ca într-o cămașă curată

nu te îngrijora mamă sunt bine e atât de frumos podul de piatră sub care dorm apa e limpede m-am privit în oglinda ei mai des decât narcis și n-am înebunit încă nu te îngrijora sunt bine mai

uneori tata aducea acasă un pepene mare îl punea în ciutura fântânii și-l lăsa câteva ore în apa întunecată și rece nouă ni se părea că se umple și mai mult de mister și dulceață îl tăia

sufletul meu o ulcică de lut uitată pe un gard oarecare Doamne întoarce-o cu gura în sus și pune-i o floare

pe coapsa ta albă treceam alene cu un deget tu zâmbeai în somn visai o gâză mică ce-ți trece peste carte apoi ți-am atins sânul încet cu podul palmei te-ai foit o clipă visai o rază caldă

frumoasa mea din geam de florărie azi îți trimit un porumbel cu ciocul alb și aripi de hârtie ți-am scris o poezie chiar pe el am să-l lansez de la etajul șapte și sigur o să zboare în

am să plec din orașul acesta pentru câtă vreme nu știu mă întorc mai tânăr și mai înalt cu pletele mai negre ca niciodată toți vor trece pe lângă mine singur câinele casei mă va recunoaște de

aveam arc și săgeți le făceam singur încă de atunci eram îndemânatic și destul de independent vânam și mâncam la margine de pădure ca un animal de pradă mușcam și mă uitam atent ascultam

mama îmi povestea adesea de un urs care a crescut cu ea și ceilalți frați și pe care bunicul îl plimba vara prin sate bătea într-o tamburină și cânta din gură cu o voce de bas de le vibra

într-o zi n-ai venit la școală și banca ta a rămas goală toată ziua am privit într-acolo căzusem într-un vid care mă dezintegra până a doua zi am murit de o mie de ori când ai

azi am fost cu alexandru la zoo pe-o alee ne-au întâmpinat păunii păsările acestea mari nepământene treceau printre noi sărutându-ne mâinile m-am asezat pe o bancă și-am privit îndelung la

poporul meu e un castel în ruină năpădit de buruieni si înconjurat de ape cine să-i redea strălucirea cine să-i sece apele din jur cine să-i descifreze blazonul căzut cine să stea la