Mihail-Adrian Simion

Dacă mi-aș pune silicoane versurilor te-ai uita altfel la mine dar laptele meu tot acru ar fi ai suge mai cu poftă fără să te gândești că tu înghiți în sec eu voi înghiți și te voi alăpta

de jos pare măreț și bine clădit și fiecare ar vrea să-i cucerească laurii să-și pună pe umeri epoleți de general de Sus Cerul îi strivește urzeala cu călcâiul îmbibat în tăcere până în

Pe unii timpul îi ocolește îi sare “nu vreau să am de-a face cu tine” le spune în privat. Clipele se măsoară în fericire e unitatea lor de masură “timpul vostru va trece mai repede” spunea

ce căuta dragostea la ora aceea pe străzi dădea din mâini gesticula nervos vorbea singură avea un aer preocupat puținii trecătorii o priveau uimiți oarecum o lumină stranie în ochii sticloși

nebuloase orgasmice îmi pătrund creierul ochii tăi mă pierd îmi pierd simțurile abia trezite de cosmica dimineață le regăsesc dincolo de cearceaful confuz al după-amiezii prinse cu frânturi de

azi voi atinge albastrul lăptos al cerului cu fruntea cine nu crede poate să mă privească priviți doi cerbi mă poartă în fugă două aripi de vultur cresc mai jos de umerii mei pe

din umerii mei cresc două brațe în loc de aripi.

corpul tău s-a pliat în două împarte lumea în jumătăți de pământ și de cer brațul meu arcadă peste timp te cuprinde sub ea mintea îmi este un coș cu fructe dulci te hrănesc cu suc

Ce-ai spune, dacă în fuga cerbilor prin noapte te-aș săruta? Pe spate-ți este tatuată luna pe piept îți e crescut un soare. Ce-ai spune oare dacă în simpla-a frunzelor vâltoare fragil balans

Luna va străpunge norii curând. Se va face lumină; valurile vor mai spăla țărmul o vreme apoi se vor liniști. Galaxii îndepărtate ne vor privi pierduți printre firele de nisip. Goi, ne vom

dimineața este legată cu fundă roșie de gleznele tale oriunde ai merge porți răsăritul cu tine stele se ascund uneori în părul tău se plictisesc și așteaptă seara acolo adorm într-un târziu

o furtună stearpă se aciuise pe lângă noi cerșea de băut printr-un ochi de sticlă cerul tușea nori de antracit peste noi ploaia îl bătea peste spate el tușea cronic și îngrozitor cerul

plângeai în fața mea motive neștiute săpau surpau coloanele ce-ți susțineau sufletul pe partea cealaltă a drumului mă aștepta retenția pe vid a universului tu nu aveai de unde să

\"Este vital să ne sărutăm\" îmi spuneai, înclinai capul cu 102 grade și te lăsai cuprinsă de 37 grade liniile vieții alergau debusolate prin palmele noastre eu îți scoteam febra din corp cu

Deschideam febril sertar după sertar: un sertar, două sertare, trei sertare \"nu e nici aici, nu e nici aaaici!\" simțeam că în-nebunesc cu doi \"n\" cu trei \"n\" \"unde poate fi? unde

Ce vremuri ploioase îmi tulbură suflul vital... Fac drumuri întinse din mal în mal și valuri, când trec, îmi spală ființa - ce grea-i suferința, ce grele - cuvintele tale... Ce vremuri

Da, azi am să răspund la orice întrebare, oricui. Vino, așează-te în fața mea, priveste-mă drept in ochi, și intreabă-mă. Intreabă-mă orice vrei tu. Intreabă-mă din științele exacte sau mai

Numai în dimineață se-aud ecourile. Triste. Și numai în ecou te regăsești și ști că nu ești singur. Ești tu și cu ecoul: tu strigi - el îți răspunde. \"Sunt singur\" - abia dacă