Mihai Miro

Suntem o țară a nimănui, În care plânge tot poporul, Că Dumnezeu, cu mila Lui Și-a retras Ambasadorul.

Nimeni, chiar de mai încearcă, Nu scapă de a lui ceartă. Ce urmează ? Vă spun eu: Teoctist și Dumnezeu.

Intră-n bar o bătrânică, Ani o sută-având în caier. -Ce vrei să servești Bunică?, -Numai o gură de aer.

Platon? Nu știu ce-a făcut, Că nu am multă citire, Dar e foarte cunoscut, Prin celebra lui iubire.

S-au exprimat păreri de rău, C-am fost uitați de Dumnezeu. Acum aud nemulțumiri, Că nu ne scapă din priviri.

-Ce-ai femeie, ești zurlie, De umbli portocalie? -Îți spun: fără tevaturi, Asta-i codul de călduri.

Ai 99 dați la vale ?! La vârsta asta toți murim. Eu în locul dumitale, N-aș mai pleca din țintirim.

Îmi spune un subaltern: Iar se umblă la Guvern, Numai că acum, să știi, Îl schimbă din temelii.

Progresul e epocal. Fiind doar baron local, Te-ai zbătut cât ai putut, Să ajungi și de-ținut.

Nu mai umbla cu vrăjeli, Te cunosc de-o viață-ntreagă. Ești în stare să mă-nșeli Chiar și cu Văduva Neagră.

Lumea crede că-i o vrajă. Gemandurile-s pe plajă Și nu poate să priceapă, Cum intră marea la apă.

Eu vă spun că nu mă-ncurc, Cu neamul lui Hrebenciuc, Fiindcă-mi cer (aud o veste) Să le dau P.D-ul zestre.

Întrabă unul într-un bâlci, Dacă pepenii sunt dulci. Îi răspunde bostănara: -Cum să nu? că-s de Amara.

În justiția română. Procesele se tot amână. Într-un final ajung puhoi, La judecata de apoi.

Așa blestem Dumnezeiesc, Puțină lume îl apucă: Când orașele se topesc Și satele se usucă.