Nimicul și clipa

Metodic, așa cum spun și cărțile, parcă, timpul se destrăbălează ...tic...tic...tic... cronosfera visează la nemurire tic...gheare tocite se cațără iar pe colonadele timpului gri epocă după epocă și clipă după clipă ce nonsens hilar se topește pe aceeași cărare bătucită spre...tic...tic...tic... o secundă,se retrăiesc frumosul, albul, albastrul, sublimul, tormentul și-apoi nimic nu mai contează. nică măcar durerile nu mai au lumină undeva departe un peste mic înghite singur tot oceanul planetar și tu...tu nu ești nicăieri să vezi că toate pietrele au căzut prin buzunarele tale se măsoară infinitul iar tu stimabile, îți trăiești somnul de veci. ți-a venit vremea să taci. conformează-te, oricum s-a dus naibii tot îți asiști propria naștere cu gura încleștată în propria carne iar moartea ți-o guști cu dinții mulați pe timp. Primește ultima gură de aer,- endorfina zâmbește - și te lași pradă universului.