Mihaela Roxana Boboc

Resturi dintr-un anotimp nedigerat Vara asta cu amestec de toamnă cu iz de ploaie peste cearcăne senzația de melc claustrofob. Aspir amestec resturile le dau prin robot Pasta lor o modelez ca

Am adormit târziu într-un ghem de iluzii; vei spune, uite femeia care-și numără anii pe marginea unui poem resuscitat, te rog, nu privi în mine ca într-o prăpastie, secundele au ros deja

Tată, am găsit oameni pe drumul ăsta geruit pe care calc cu pași nesiguri încă o zi un anotimp lipsește din văzduh de ce cad îngerii, tată? O promisiune devine sfântă ca prima

Înghițeam aerul văratic și niciun nod nu circula în palmă linia vieții se curba pe muntele lui Venus adânc cu o atingere mi-ai trezit brațul din nemișcare am început apoi să-ți

Îmi pare că ne-am mai văzut cândva. Aveai mâinile aspre de dor, aveai cerul sub unghii și nu cereai nimic. De ce când ceri aduci de fapt cerul înăuntru? De ce ruga este o gură de oxigen în sens

Un anotimp nou se tupilează tăcut printre semințe, flori roșii-muștar, scrijelind pe frunze o dâră de melancolie. O altă lume se deschide printre umbre văratice, răscoapte. Forfota se-ntinde ca

în jur e o luntre cu o vâslă pâlcuri de stufăriș se cufundă-n noapte; tu nu știi câte ploi au trecut prin mine dincolo de tăcerea aceasta se zbate un țipar lovindu-și gândurile; nu știu

Primele zile în Strasbourg au fost de tatonare pentru Emma. Începea ziua târziu, așa cum începeau toate diminețile ei de câțiva ani încoace. Lua masa la restaurantul motelului, niciodată frugal,

N-am știut că mirosul acesta nebun de culori cerate poate încape într-o pagină de caiet măzgălită de tine îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță ca pe un tester pentru lumină. la sfârșit

Nici nu știi cum au trecut anotimpurile răzleț, abia ducându-și vetrele prin foișorul cu vreme undeva în mine e o moară ce sapă adânc tu umpli mereu hotarul sub care cruci se-ntorc în

Sufletul meu e un puzzle îmi spui câte piese în dezordine și niciun loc unde să-mi culc măștile nu te pot iubi până nu mă completezi pas cu pas te privesc nervos nu fac negoț cu sufletul

Același personal, poate alți oameni Tu sau eu, poate amândoi în el Peronul de la linia cinci îngust Gropi în el, secat de ploi... Tu plecând, eu rămânând Tăcută-n gânduri. Același personal,

Vreau să-ți vorbesc din rondelul toamnei să-ți strecor în sân o mână rece să-nfioare carnea să tresalte din lut azi te scot din beznă te duc pe străzile acestea înguste cu pavaj cubic și

Cumva toată risipa asta de cuvinte n-a dus nicăieri Rămânem la fel de amorfi ca îngerii în cădere sub un curcubeu văratic. Mă minunam aseară că pășim diformi printre lucruri sfinte și ne spargem

culori întortocheate fără noimă – inima mea, un șirag de mărgele millefiori prea rigid. în miez de noapte tâșnesc după nuanțe mă topesc în sarea iernii când toate luminile au amuțit și

Forfotă în gări Oboseală nocturnă Țipăt de șine. Peron agitat Bagaje și călători La linia cinci.