judecata poeților
din umbra vechilor poeți ai coborât să-mi tulburi somnul fără de care n-aș fi reușit să învăț a mă trezi sub geamul meu ai priponit ninsori cu mii și mii de versuri fără rimă le-aș fi
M(Mihaela Postolache (Gorban)perpendicular lumina cade în icoane
perpendicular lumina cade printre oameni ca un paianjen dacă porți în inimă printre artere pradă iubirea orizontal lumina cade printre oameni ca un loc dezvelit de memorii în șoaptă îmi
M(Mihaela Postolache (Gorban)din perete-n perete
din perete-n perete mă întind ca o cârpă să-ți lustruiesc pantofii de șarpe în jocul meu eram doi copii nebuni ce s-au cunoscut sub cearșafuri de carne m-ai ridicat într-o mână ca pe un
M(Mihaela Postolache (Gorban)moartea-mi provoacă orgasm
am cunoscut-o la ultima lansare de carte din oraș printre rafturi de praf și aripi bolnave de îngeri purta în pântec un fluture mort ce n-a îndrăznit să se nască de teama ochilor noștri m-a
M(Mihaela Postolache (Gorban)ceas fără limbi
am aruncat pietre în bazinul cu apă albastră să tulbur liniștea ce mă-nconjoară știam că chipul meu n-o să apară îmbrățișat de aripile tale am smuls florile din grădina cu stâlpi de piatră am
M(Mihaela Postolache (Gorban)iartă-mi iubirea carnală
am ridicat ochii la cer către tine ispită albastră să te privesc printre îngerii care-și curtează amantele îmbrăcate în piele de șarpe culorile vremii se sting asemeni lumânărilor din
M(Mihaela Postolache (Gorban)scrumiera de hârtie
camera mea este o scrumieră de hârtie lumina cade perpendicular oamenii privesc de sus în jos sfinții din perete țin predici cearșafurile-s scrum iar eu mă hrănesc cu țigări în ceașca de
M(Mihaela Postolache (Gorban)ultimul vals
astăzi timpul s-a oprit să-mi mângâie tâmplele calde și obrajii înroșiți de emoții asemeni ouălor de paște am lăsat capul pe spate să cuprind norii într-o îmbrățișare ploioasă cruzimea
M(Mihaela Postolache (Gorban)memoria minte
memoria minte când e vorba de singurătate singurătate când se nasc pruncii femeilor de la țară sub streașina acoperită cu mușchi când stelele dorm legănate în ochii hoților de vite prea
M(Mihaela Postolache (Gorban)visare
am adormit în brațele pietrelor arse de soare m-au spălat de păcate valurile ce alergau către țărm m-au alintat firele de iarbă grăbite să se nască în trupul meu stingher lovit de
M(Mihaela Postolache (Gorban)adio
am căutat printre cuiele tatei un ciob de unghie să fac un castel bogat de idei pe gura moartă de uliță ce strânge-n ea atâtea femei sumar îmbrăcate și pielea tocită în coate de stat nu-i
M(Mihaela Postolache (Gorban)ceas pe deget
mi-am cumpărat ceas să-ți aud glasul când dormi l-am prins de mâneca sacoului să-i simt căldura în vene i-am mușcat limba să-mi hrănesc curiozitatea știam că ceasurile au sânge albastru că în
M(Mihaela Postolache (Gorban)vis
mi-au crescut aripi știai? în somn când încercam să mă desprind de pături și cearșafuri legate strâns ca un giulgiu mi-au crescut fire albe de păr s-au împânzit pe creștet de parcă venise
M(Mihaela Postolache (Gorban)chemare
căutam prin buzunare vieți vroiam să cunosc gara în care-am ajuns prea devreme pierdusem biletul și mă întrebam de ce nu-l am la piept unde îi era locul auzeam zgomotul șinelor de
M(Mihaela Postolache (Gorban)nu ai voie
nu ai voie să citești chipul unui om bolnav de lumină îmi spunea mama cu spatele către umbra lemnului mâncat de carii nu ai voie să hrănești curiozitățile firii ce-aleargă printre rafturi cu
M(Mihaela Postolache (Gorban)Privește
priveam cum degetele tale lăsau urme de sânge în părul meu bolnav ascultam clopotul din turlă ce striga în urmă să-i înapoiezi glasul îngropat în țărână ca și cum tu ai fi fost ultimul
M(Mihaela Postolache (Gorban)poem
zăceam întinsă pe spate simțeam pe piele căldura țărânei atingerea firelor de iarbă și curgerea senzuală a timpului ce venea din originea tuturor lucrurilor poate chiar din inima unui
M(Mihaela Postolache (Gorban)NU
N-am să cobor Printre norii rătăcirii de noi; Nici nu am să alerg Când sărutul mă va prinde de mâna uscată. N-am să înțeleg de ce apa din ploi ne adoarme. Și alintul ei cald Ne împarte între
M(Mihaela Postolache (Gorban)Cerșetorul tăcut
Bolnav de viață, zace tăcut; Funebre zilele-i curg parcă dintr-un urcior de lut. „mucegai”și haina lui l-au botezat: Un om – statuie de asfalt Murdar și infinit, Un gând bolnav Ce-a
M(Mihaela Postolache (Gorban)Din timpul beat
Din ceață ploaia șiroind, Noi ceruri albe Plâng și-s moarte. De cuget orb Mă clatin Și-s străin, de mine. Timpul e iarăși infinit Și-ntre lumi cerșit - - iubire de scrum. Tremur și-s
M(Mihaela Postolache (Gorban)Dincolo de mine
Aripi de flacără uscată, Din ceară-nălțându-se-n Fiori de fum, Aburi sălbatici de piatră Mă-ncalță Peste clipe ninse Cu lacrimi de scrum. Ferestrele-s plânse, haotic Se sting printre
M(Mihaela Postolache (Gorban)Geneză
Vorbe în gând Tăceri de mormânt Pe buze Mușcate de vânt, Înțelesuri știrbite-l cuprind Fără limite, Și-ntre lumi Fără liant, Crude se nasc Începuturi Din noi scrum. Pulberi albastre ce
M(Mihaela Postolache (Gorban)Marea corabie
Oceanul ploapelor Te strigă, Din timpuri noi Privirilor de sticlă Se dezbracă Iarna, Și vântul printre gene Adoarme plâns. Cu el dorm Ploile iubirii Ce-abia au străbătut Furtuna
M(Mihaela Postolache (Gorban)