În ochii mei a coborât: un înger!
Iar tu, mi-ai spus: în ochii tăi sunt eu!
Noi nu știam că absorbiți de-un fulger
Ne întorcea la El, chiar Dumnezeu.
În ochii mei era: multă lumină!
Iar tu
Eu mor.
Mă-ngrop sub pleoapa ta
în cel mai trist mormânt
ce-a fost vreodată-n lume.
Iar Dumnezeu va ști
că Universul său
cu-alaiul de lumină și iubire,
s-a prăbușit,
Din poala de Lumină
ce Te-nveșmântă, Tată,
noi ne-am desprins
arzând trăiri neînchipuite.
Stea de argint
în aure scăldată,
ne-am prăbușit
pe un tăiș de timp
și sufletele noastre
s-au
La malul Timpului
aștept,
ca Dumnezeu să cearnă
din trupul sufletului său,
topită ca o magmă
făptura ta,
pierdut-o dată
de mine,
din lumină,
robită cărnii de pământ,
desăvârșită-n
Te iau cu mine-n adâncimea lumii,
acolo unde spațiul nu există,
unde chiar timpul și-a înfășurat spirala
în jurul unei raze, demult stinsă.
Călătorind să fim cât mai aproape,
de locul
La răsăritul
timpului continuu
am fost întâi și
cât mi-a fost de teamă
de nașterea singurătății mele
și cât te-am așteptat
să-ți plăsmuiești făptura
din marginea substanței,
încet ai
Curge dintr-un ochi gigantic,
lacrima de început.
Universul fantomatic
zace stins în transparență,
cade forma globulară
printr-un spațiu conceput
de gândirea infernală
a pătrunderii-n
Gânditori, săraci și pedepsiți,
hoinari ai altor galaxii
incendiate,
nebuni de doruri inexplicabile,
elogiați de chipuri șterse
încă mai suntem
în trupuri pământii.
Neliniștită-i
(Pitagora)
Y
Noi, călători prin lumile ascunse
de dincolo de iriși,
ne înrobeam celulei planetare
și-n sângele încins de Soare
ne bălăceam ființele de aer
iar jugul
Împreună eram
în cârdul de goi
Sălbateci
cu trupuri desprinse din tină
frig ne era și
jale și dor
de lumină.
Crânguri din piatră
purtau mugurii morți din trecut
ape stătute
bulboane
Jocul planetei
Naște cârduri de goi.
Învelește-i, AntOM
în lumina adusă de noi.
punele-n ochi
forme de vechi galaxii,
trecele-n trupuri
unde din cele mai vii,
sub frunte adu-le
întregul
Pupilele noastre oarbe de soare
cadavre de umbre
îngroapă.
Planeta, e-un sfânt cimitir
de căzuți din lumină
și-o mare de cruci
și trupuri de aer
înfipte-n țărână.
Privește AntOM,
în
Fii neprimiți
dincolo de oglindă
a rămas zâmbetul vostru.
Maștere în giulgiuri pătate
poartă în suflete
gânguritul vostru neauzit.
Mânuțe moi
mângâie sânii morții.
Ferecat, laptele din
Incandescent pământul
în abur trecea totul
moartea era condens
de-otrvă și putoare.
Sub cer de plumb
planeta să moară
începea.
Ființa încătușată
imens
se-ncovoia,
pădurile
Eram de mult aduși aici,
aveam ființe plângătoare
Lacrimi strângeam în ochi imenși
oribil descompuși în iriși
cromați arid,
incandescenți,
neliniștiți și duși prin forme
ghidați de creiere
Forme trecute în preasfinții
catifelează ochiul în purpuriu
nimbul captează undele,
știrile universului
trec în planetă prin ușa altarului.
Laseri călători
se răsfrâng în ceara
Dar cine plânge în planetă?
Sunt Călători din trei direcții
aduși în timp de: o mișcare;
să crească-n trupuri
bisturie de plasmă,
prinsă în direcții
pătrunzătoare
sângerânde
sub unde
Seminții nepământene
stăteau întoarse-n oul călător.
Invazia planificată era oprită.
Sub imperiul uraniului
nu mai puteau încolți
iar nașterea lumii lor
trebuia amânată.
Înghesuite,
Eram sclavii armoniei nevăzute.
Înveșmântați în lumină
căram în litiere de aur,
oglinda cu nesfârșite fețe,
cunoașterea tuturor lumilor,
și golul trecerii
dintr-o parte în
Rotirea noastră nu mai înceta.
Aripa nesfârșită bătea ușor
a spațiu,
preumblările celor de sub noi
viermuiri deșarte.
Înălțimea lăsa adâncul
pentru totdeauna,
aidoma existența
Cu gora ei de pământ
sfera îți înghițea trupul,
sub ochiul meu
dizolvat în această imagine,
umezit ca sub o rouă alcolică.
Pierdut înlăuntrul ei
îți petreceai sângele prin tine
supus;
aveai
MM