Poezie
Întreg
1 min lectură·
Mediu
La răsăritul
timpului continuu
am fost întâi și
cât mi-a fost de teamă
de nașterea singurătății mele
și cât te-am așteptat
să-ți plăsmuiești făptura
din marginea substanței,
încet ai început,
turnând în ea fluidul
mișcărilor, mănunchi,
privind cu spaimă lumea și
ordonând vibrații
în trupul tău de aer
coborâtor în lut.
Sângele vremii
urcând în ochii noștri,
iradiați de soarele lăuntric,
rămâne să ne poarte,
aiurea-n spațiul veșnic,
mărturisind: pământ.
002008
0