Miclăuș Silvestru

Printre săruri e și-o sare Ce-i de-a dreptul specială; Ea dă gust și la mâncare Când e vorba de acreală.

Un furtun de gri nuanțe Leagă cerul cu pământul În cumplite circumstanțe Și-i mișcat doar cum vrea vântul.

Fără frânghii el atârnă, Doar pe ger, de-al casei jgheab, Nu e om, dar nu-i nici târnă, Când e cald, dispare – hleab.

mă scoate din casă doar foamea de vulpe și-mi poartă pe câmpuri tristețea deșartă să-mi fie iertată mulțimea de culpe din cuget îmi saltă cuvinte de ceartă cârceii furnică adesea prin

Te ajută în decizii, Ori să cumperi, ori să nu, Și-ți rămân ceva provizii Când tot planul ți-l faci tu.

e-atât de-aproape geamandura decolorată în marea galbenă a disperării încât mă cuprinde spaima gândind la ziua neagră de mâine 180° mă-ntorc înotând pe spate spre mapa cu proiectele

Cum tot scapă dintre gheare, Coada-i lungă ca o ață E un semn că-i încă-n viață; Cine-i cel ce… zece, are?

când mierea-i albastră la semne de-ntrebare răspunde știința poluare excesivă la mierea amară nici musca nu trage și toată munca efort e-n zadar mică-i grădina bunicii cămara-i mare și

Cap nu are, Însă poartă pălărie, Nici picioare, Ferm înfiptă-n mama glie.

Nu acceptă pai, nici bârnă, Dar de-i intră-accidental, De n-ajungi cumva la zbârnă, Tot pricină-i… de scandal.

desculț copilul se-avântă spre băltoacă la mal e mult noroi scoate-o mână și-o transformă-n tun îl trântește pe podeț țăndări sar din fundul lui fața toată-i numai zâmbet combinatul

Mult prea multe-având, picioare, Nu-o ajută, zău, la fugă, Și-i o simplă „târâtoare” Ce trăiește… să distrugă.

pentru buni și pentru slabi e loc destul atunci când între este îngăduință de n-ar fi blestemata de supremație ghiauru-și bagă și coarnele și coada chiar și-acolo unde nu-s crăpături