Marta Cremeny

Laurențiu, poate așa se explică...
Ciudat popasul tău la o poezie mai veche, dar la care țin atât de mult...Mă bucur că aici ai ales să lași semn, mă bucur că ți-a plăcut. Da, cam așa a și fost: cald, ferm, imposibil...
Mulțumesc de trecere.

Nancy, muțumesc de trecere. Sensibilă și atentă. Ai surprins o tendință. Da, este vară, sau, oricum, nu este toamnă ...:)
Te mai aștept.

O poezie densă, remarcabilă după părerea mea. O implozie și o explozie. Imagini halucinante, un carusel de eruperi, o spirală amețitoare prin care eul trece în universal, o agonie asumată. O căutare și o (re)naștere. O întrepătrudere totală, fluidizată, solidizată, lumină și întuneric, inocență și desfrâu, tăcere și țipete armonizate, o nevroză universală, o depersonalizare și o multipicare, abis și senin.
Am o nedumerire referitoare la pluralul ,,infiniți turgescenți\".
Copleșitoare starea.

Mai întâi remarc cu bucurie că toți cei pe care i-a adus la mine în pagină poezia asta sunt aici pentru prima dată. Nu că celorlalți nu le-aș duce dorul...

Linea, ai tu un fel special de a atinge ideile, oamenii, poezia, un fel parfumat( am rămas cu gândul la ce spunea Alina) de a intui temerile, exaltarea rozului atunci când te îmbibă sau îl îmbibi, de a simți și de a cuprinde, pentru care eu îți mulțumesc. M-a bucurat mult trecerea ta.

Domnule Constantin, comentariul dumneavoastră îmi pare o analiză fină și profundă, impecabilă, versurile pe care le-ați menționat au pentru mine o însemnătate aparte. Vă mulțumesc mult, sunt onorată de apreciere și popas, vă mai aștept.

cred că noi doi citeam și scriam în același timp referindu-ne la aceeași poezie, Lucian...:)
Eram sigură că vei acorda o atenție specială finalului poeziei, însă ai reușit și tu să mă surprinzi pe mine cu ,,toamna naturală\". Mulțumesc de trecere și deslușirea finală.

Elia, tu ești mai nuanțată în tristețe decât toamna mea...)
Ai surprins foarte bine gândurile ce mă trimiteau afară din toamna asta, aproape că ai acoperit întreaga poezie cu comentariul tău. Eu nu pot decât să-ți mulțumesc pentru așa trecere sensibilă, care caută în vers, intuind rădăcinile. Cred că este primul tău semn la mine în pagină, nu l-aș vrea ultimul...
În ceea ce privește ,,nuanțele\" și ,,toamna\", știm amândouă că ai aceleași frământări...să vedem cât de nuanțat o să fie în vers:)

Presupunând că ai înțeles că am înțeles:) ies și eu să întâmpin toamna vie și viul toamnei. Mă bucură că ai un vers preferat și că poezia ți s-a transmis parfumată...
P.S.:Da, este, nu neapărat pentru a fi mai dulci apoi...pentru a nu fi cădere, pentru a nu fi convențional.
Mă bucură popasul, mai ales fiind al tău...

de data asta, Florine, eu aș fi spus că e prea explicită strofa destul de pudică pentru încadrarea poeziei:)
,,ca și cum te iubesc prea mult iar
îmbrățișările noastre devin sinonime
unei masturbări în oglinda în care viața asta
e o ejaculare precoce și irelevantă
ca o singurătate în plus\"...ca și cum iubind devenim unul singur, absolutul, ne pierdem identitatea, contopirea pare că distruge prin realizarea dorinței de împlinire, lăsându-l la fel de singur, de trist și neîmpărtășit ca o ,,masturbare în oglindă\". Te privești apoi așa, adăugat și pătruns și vezi că ești prea devreme doar o altă singurătate. De asta cred eu că ultimul vers al strofei este în plus, explicitând inutil..:). Ne prevenisei oricum în versul anterior:,,pe pereții camerei nu se întâmplă nimic\".
De acord cu Lucian, incluzând însă și strofa nevinovată :)

Îmi place prima strofă, ca și ,,la miezul nopții iubire
pe genunchii lunii pline
atunci când florile
încă mai mureau în inima mea\"...părerea mea e că ar fi mai bine dacă ai înlocui ,,flori nemuritoare\", destul de uzitat și mai ales pentru că ,,florile\" apar din nou după trei versuri. Poate și ,,cusute de aripile îngerilor\" ar putea suferi mici modificări, însă pot fi subiectivă în apreciere, datorită imaginii oarecum similare pe care am întâlnit-o recent într-o altă poezie și abundenței ,,îngerilor\" în versurile din site. Mă iartă, am spus asta pentru că știu că posezi imaginația și talentul necesar spre a nu fi prea grea o schimbare, în caz că o consideri potrivită.
Finalul îl scriu și eu alături de tine:)
departe și totuși în tine femeie de lut
am să-mi îngrop păcatele.
Observ că neliniștea timpului te invadează și se stabilește în poeziile tale, de data asta însă pătrunde și un fior ce se transmite, iar mie îmi face mare plăcere drumul pe care îl deschide...Aștept următoarea poezie spre confirmare...

Silvia, îți mulțumesc mult pentru comentariu. Ai fost cu adevărat pentru sufletul meu. Mulțumesc și pentru citat și pentru versuri. Ca și pentru gândul și pornirea de a mi le trimite. Știi cât de mult te apreciez, așa că mă bucur că ai trecut pe aici și că ți-a plăcut.
Sigur că ne bucurăm pentru ceea ce s-a întâmplat, iar uneori și pentru ceea ce simțim că s-ar fi putut întâmpla:)

,,am obosit dimineață de dimineață
să trag peste vise carnea asta ca un trup de bărbat fără aripi\"...
Spun doar că e o poezie cu o construcție un pic altfel de cum ne-ai obișnuit, mă bucur că ai impregnat senzitivul în întreg textul, aplicând lovitura de grație chiar de la începutul ei, cu o notă fără nimic forțat, pulsând vast și liber:). Visul femeii, confirmare a nevoii de explozie, de ,,jumping\" a bărbatului ce se trezește fără aripi, mie îmi lasă o plăcută senzație de verosimil, de trăibil, chiar de trăit. Nu știu ce mă încântă atât de mult în poezia ta. Poate un soi de autenticitate, de sinceritate, poate e ieșirea din captivitatea raționalului pe care o așteptam de atâta vreme de la versurile tale...
Mult aș vrea să mai citesc astfel de texte. Mulțumesc pentru vis și pentru plăcerea poeziei tale.

Victor, nu pot decât să citez prima stofă:
,, am scris pe o sprânceană ridicată rugile
cusute cu lacrimi pe perna nopților nedormite
era mirarea coșarului
pictând tavan cu stele și luna într-o fereastră
îmi lasă fără culori visele
turnând în pahare iluzii
am obosit să le beau pe sufletul gol”…mult mi-a plăcut. Aș întreba de ce atâta tristețe, dar n-o fac. Că tocmai ,,omul cenușiu” este bogat în dorul de cer poate că nu e un paradox, mirarea presupunând neapărat simțire, iar eu cred că fiecare ne identificăm o dată măcar cu trăirea lui, fiecare descoperim stelele cu aceeași mirare și parcă nu e atât de rău dacă ne înnecăm în fum și iluzii, dar suntem mai aproape cu un etaj (sau un horn :)) de vise...
Mi-a plăcut și starea de veghe, privirea fixă, așteptarea imobilă, prinderea în cursa amintirii din strofa a doua.
Și cred că sufletul nu este deloc gol dacă se mai poate mira, poate flămând, poate doar așteptând...
Aș fi renunțat însă la :,, coșarul s-a mutat alături
aleea Mirarilor”, părere strict subiectivă, îmi amintește de un cântec ,, strada Speranței, nr.1, la parter... ”
Nu e un schimb de comentarii, îmi face să o mare plăcere să te citesc, aproape toate poeziile tale mi-au lăsat semn, deși eu nu am făcut-o în scris pentru fiecare.

Am citit și recitit ,,personalele\" tale. Arareori am rămas cu o așa senzație de viscolire într-o scriere estompată în tonalitate de poveste...
,,palpitând nălucirea de sub clopot dar neprimit în clipa de tăcere
uneori iubea și atunci se rupeau lanțuri într-un ceas întunecat
înfloreau neguri tremurând
ca pentru așteptarea unei minuni
dezlegând umbra celui care a crezut într-o umbră
îi puteam auzi sângele
strivindu-se\"...am ales câteva versuri care mi-au plăcut într-un fel special, deși întreaga poezie, hăul palpitând, pustietatea înnoptând într-un perfect simplu obsesiv, care în mod ciudat îmi dă o stare de prezent la pândă, mi-a schițat un tot hipnotic aproape.
Finalul poeziei, prinzând retrospectiv nerostul și stingerea, după atâta lumină, într-o similară, dar aparent detașată imagine a începutului, m-a făcut să spun și eu ,,păcat\"!...însă atât de vizual, de viu, de răscolitor spus...

Florin, poezia debutează cu o femeie care se ghemuiește dorind să adoarmă, crezând că într-adevăr somnul este egal cu speranța, numai că tocmai atunci o ispitește nevoia de a fugi din ea, asemeni Stalker-ul lui Tarkovski. Călăuza ei însă este amintirea, finalul se pare că se perpetuează...:)
Paciurea...:) mda, poate ca idee, Himera nopții putea fi așezată în drumul ei, numai că ea nu vrea să amplifice sensurile realului, ea ar vrea doar liniște, acolo unde nu poate fi.
Mă bucur dacă ți-a părut o poezie interesantă. Cât despre explicit, uneori e mai ușor așa și chiar mai bine, dintr-o anumită perspectivă pe care o știi foarte bine :)
Cu drag de tine,

Victor,
îți mulțumesc pentru tine, pentru grijă, pentru versurile tale ce îmi umplu cumva golul și sunt sigură că înțelegi ce vreau să spun, ca și faptul că simt ceea ce tocmai am spus(scris). Nici măcar nu ai călcat printre versuri, îmi pare că ai adiat împlinire.
Te aștept oricând vei dori.
Cu drag,

,,Culcat în spaime\", Maria, gândul și dorul tău...E atâta toamnă înțeleasă în poezia ta, atâta delicatețe în patimă, atâta înțelegere în iubire, încât devine aproape un paradox sau un înger cuvântul tău. Și durere. Poate este firescă senzația, ai scris cu o emoție care transcende, dar totuși, m-ai uimit cu zâmbetul ingenuu, cu brațele deschise, cu viforul de tinerețe, tocmai atunci când ,, e vremea secerișului în iubire\", când ,, te-ai împiedicat în vârste\", tocmai atunci Maria, tu aștepți și strigi începuturi. Și o faci cu sufletul, cu tine întreagă. Eu cred că nu va putea altfel decât să-și oprească pașii, să dezlege și apoi să lege.
O stare care naște o poezie. Care, mie cel puțin, mi se sustrage oricărei încercări de analiză a construcției, a imaginii, a stilului. Mi-ar părea chiar un sacrilegiu încercarea.
Mi-era dor de un așa sentiment. Mulțumesc.
Cu drag,

La mulți ani, Hanna! Să fii fericită și să-ți împlinești toate dorințele! Iar apoi, să-ți mai dorești ceva...
Cu drag,

Victor, am citit poezia de când ai postat-o și mi-a părut rău că nu am avut timp să îți spun cât de mult mi-a plăcut captivitatea în vâltoare, căderea în înalt, îngroparea zborului, amorțeala în pemanența tăcerii. A murit visul și candoarea (este exact ceea ce discutam seara trecută cu cineva drag mie), se sfârșește povestea și nu mai poate urma nimic după toate astea. Finalul poeziei tale mi-a plăcut teribil de mult, nu mă așteptam oricum :,,apoi...
ursiți
atât vă cer\". Avem nevoie să renaștem. Atât.
Am apreciat, pe lângă semnificațiile și ideea bine conturată a poeziei, împletirea reușită, lucru rar, cu imaginile în care se îmbracă, modul în care reușește să evite o aglomerare grea a figurilor de stil, deși nu duce lipsă de ele. Tocmai senzația de ,,simplitate pătrunzătoare\" pe care o remarca Dana în titlu și nu numai este un plus poetic pe care îl aduci cu o lejeritate de invidiat, pentru că nu e deloc simplitate.
Să mai citez câteva versuri, doar așa, pentru plăcerea mea :) :,, pământ își mută uscăciunea în adâncuri
acolo mi-am îngropat ultima viată
am rasucit-o într-o noapte
când timpul dormea pe buzele tale\"
,,când ochii nu-ți mai zâmbeau desenând chip în lună\"
,,treziți copilăria și alungați ursitoarele
au legat cruci de leagăn ancorat într-un blestem
am obosit să-l îmbrac...\"
Mi-a plăcut. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut.
Cu drag,
N.

Am citit titlul și, după atâtea comparații cu Dostoievski, Tacit, Stănescu, Sorescu și alții, mă gândeam că o să fac acum o referire la Eminescu. Dar, m-am liniștit : e Florin Bratu și atât ! Mi-au plăcut plopii tăi căutători de sensuri, de direcții, de drum, mi-ați plăcut voi aflându-le instinctiv rostul, dându-vă astfel sens, mi-a plăcut conștientizarea nevoii de nebunie, salvând de la o trăire din reflex, mi-a plăcut poezia ta care a fost mai mult decât cereai, mi-a răsărit noaptea, însă nu pot să îți spun tot ce și cum mi-a plăcut : insuficiență lingvistică lato sensu. Aceeași ,,ieșire din scenă″ și rămânere în suflet printr-o palmă usturătoare de romantism, pentru care îmi pare că de data asta ne-ai pregătit oarecum și în restul poeziei, chiar mă întrebam dacă o să încerci să supralicitezi emoția neaducând-o doar în ultima strofă, eventual începând scrierea cu ea.
,, noi am putea mai degrabă să facem dragoste sub plopi
pe băncile astea tocite de bucile sonore ale altor adolescenți
ca într-o poezie de dragoste ca într-o poezie de dragoste″
Bine ai revenit, Florin ! Mi-a fost dor de tine. Și mi-a plăcut ideea băncilor... :)
Cu drag,
N.

Mult mi-a plăcut poezia ta în duminica asta cam prăfuită, înjumătățită, decolorată, diluată și aș vrea adresa prăvăliei ,,cu orice preț\" :)
,,i-am spus că n-are nici un rost
îmi place să-mi pierd curajul
pe o ramură de vâsc uscat
sau în ochii plini de tutun ai unei himere\" și toate celelalte...
Poate doar acel ,,atrăgător\" din ultima strofă ar putea fi înlocuit, îmi pare că diminuează forța și emoția ideii, sau, oricum, nu îl găsesc a fi suficient de grăitor. Scuză-mi sugestia...
Nu e un comentariu, e doar un semn al bucuriei și plăcerii cu care am citit versurile tale.