Mirări pe sufletul gol

Victor, nu pot decât să citez prima stofă:
,, am scris pe o sprânceană ridicată rugile
cusute cu lacrimi pe perna nopților nedormite
era mirarea coșarului
pictând tavan cu stele și luna într-o fereastră
îmi lasă fără culori visele
turnând în pahare iluzii
am obosit să le beau pe sufletul gol”…mult mi-a plăcut. Aș întreba de ce atâta tristețe, dar n-o fac. Că tocmai ,,omul cenușiu” este bogat în dorul de cer poate că nu e un paradox, mirarea presupunând neapărat simțire, iar eu cred că fiecare ne identificăm o dată măcar cu trăirea lui, fiecare descoperim stelele cu aceeași mirare și parcă nu e atât de rău dacă ne înnecăm în fum și iluzii, dar suntem mai aproape cu un etaj (sau un horn :)) de vise...
Mi-a plăcut și starea de veghe, privirea fixă, așteptarea imobilă, prinderea în cursa amintirii din strofa a doua.
Și cred că sufletul nu este deloc gol dacă se mai poate mira, poate flămând, poate doar așteptând...
Aș fi renunțat însă la :,, coșarul s-a mutat alături
aleea Mirarilor”, părere strict subiectivă, îmi amintește de un cântec ,, strada Speranței, nr.1, la parter... ”
Nu e un schimb de comentarii, îmi face să o mare plăcere să te citesc, aproape toate poeziile tale mi-au lăsat semn, deși eu nu am făcut-o în scris pentru fiecare.

uite ca ti-am ascultat sfatul :) era putin fortata adresa aia, dar a fost o incercare. pe moment mi-a placut si am schimbat. am schimbat fiindca inainte de aleea Mirarilor erau alte doua versuri. acum am ramas si fara mirari :) multumesc mult de trecere si pentru faptul ca ma citesti. sper ca versurile mele iti vor lasa semne si de acum incolo.

Victor