Marius Surleac

alerg în urma mea rămân doar praful și căile prin care păianjenii își rătăceau prada de când m-am născut privesc doar înainte niciodată înapoi spulber dintr-un scuipat în

În murmurul umbrelor nopții se aud clopotele vechilor dimineți încețoșate, și morții, ce zbiară adânc dinspre… văi moarte. În ochiul unui corb înfometat se adună carnea, victimelor care

virgina la geam șade goală, prin sticla murdară îi cântăresc cu privirea sânii ușor întăriți sfârcul stâng e mai maro ca niciodată și crăpat de la prea multe atenții ochii strălucesc în

pe la prânz am disecat ochiul care mă urmărea insistent în fiecare seară ploioasă îi simțeam prezența pe macadam, pe suprafața limpede a fiecărui strop îl priveam fix fără să clipesc

deschide ochii să vezi cum îmi pierd liniștea, cum mă sufoc în camera mereu goală a zilei de mâine, cum îmi întind palmele să-ți prind sufletul printre unghii pe cioburi topite, picioarele mele

vii arse-n soare - muncitorii toropiți printre butoaie

pășesc rapid grăbindu-mi urmele spre ciclul de reîncarnare se pare că într-o zi însorită oglinzile au lăsat în urmă respirația-mi rece plină de alcool sub cupola copacilor fără frunze adun ochii

ritualul magic al nopții înghite duhurile slabe prin pași vedici palmele bat trezirea într-o incantație tribală fiii săi macină munții, stăpânesc peste nori, purtați pe coame de

mi-am întins mâinile, picioarele, în apropierea unui butoi uscat ochii îmi sunt legați cu fotoni, conuri și bastonașe de vârful cerului de deasupra plouă cu praf și pești gri e culoarea ploii

în loc de inimă un dinam trimitea scântei spre tălpile îngropate în nisip, spre mâinile prinse de perdeaua cerului într-o rugăciune uneori, zgomotul prezenței tale nu face decât să

lumina stâlpilor îmi străpunge venele transparente ale mâinilor - sub ele oasele putrezesc prind mușchi de vechime în lipsă de timp ne asundem pe sub copaci pe străzile prinse cu

calea suflului e dreapta trasată de-o roată liniștea toată e legea ce sinele-o poartă amprenta diafană a razelor de soare este cuvântul veșnic și-a spațiului prinsoare

trei falange - adunate-n frunte și-n piept, la vii și la morți, apăsând umerii umili precum bolta lui Atlas - le desfac, le pun în cutia de lemn, ascunsă printre cărțile vechi, prăfuită de

pustiile blocuri se-nchină la steaua din urma căreia curg lacrimi de gheață la capătul ochilor lor stau paznicii umbre au în mână o carte și-o bucată de ață pe care-o leagă foarte atent fără

astăzi trecutul s-a întins peste unde de sunet când luna și soarele se întâlnesc pe aceeași cărare pe care obișnuiam să ne pierdem sufletele în fumul cel viu plin de stafii printre cercuri legate

atunci când îngerii au aripile tăiate nimeni nu mai zâmbește iar fiecare trecător trasează în fața cartoanelor scrise mesaje plăcute alții le fac poze cu niște camere de înaltă