alerg
în urma mea rămân doar praful
și căile prin care păianjenii își rătăceau prada
de când m-am născut
privesc doar înainte
niciodată înapoi
spulber dintr-un scuipat
în
În murmurul umbrelor nopții
se aud clopotele
vechilor dimineți încețoșate,
și morții,
ce zbiară adânc dinspre…
văi moarte.
În ochiul unui corb înfometat
se adună carnea,
victimelor care
virgina la geam șade goală, prin sticla murdară
îi cântăresc cu privirea sânii ușor întăriți
sfârcul stâng e mai maro ca niciodată
și crăpat de la prea multe atenții
ochii strălucesc în
pe la prânz am disecat ochiul
care mă urmărea insistent
în fiecare seară ploioasă
îi simțeam prezența pe macadam,
pe suprafața limpede a fiecărui strop
îl priveam fix fără să clipesc
deschide ochii să vezi cum îmi pierd liniștea,
cum mă sufoc în camera mereu goală a zilei de mâine,
cum îmi întind palmele să-ți prind sufletul printre unghii
pe cioburi topite, picioarele mele
pășesc rapid grăbindu-mi urmele
spre ciclul de reîncarnare
se pare că într-o zi însorită oglinzile
au lăsat în urmă respirația-mi rece plină de alcool
sub cupola copacilor fără frunze
adun ochii
ritualul magic al nopții înghite duhurile slabe prin pași vedici
palmele bat trezirea într-o incantație tribală
fiii săi macină munții, stăpânesc peste nori, purtați pe coame de
mi-am întins mâinile, picioarele, în apropierea unui butoi uscat
ochii îmi sunt legați cu fotoni, conuri și bastonașe
de vârful cerului
de deasupra plouă cu praf și pești
gri e culoarea ploii
în loc de inimă un dinam trimitea scântei
spre tălpile îngropate în nisip,
spre mâinile prinse de perdeaua cerului într-o rugăciune
uneori, zgomotul prezenței tale nu face decât să
lumina stâlpilor îmi străpunge
venele transparente
ale mâinilor -
sub ele oasele putrezesc
prind mușchi de vechime
în lipsă de timp
ne asundem pe sub copaci
pe străzile prinse cu
calea suflului e dreapta trasată de-o roată
liniștea toată e legea ce sinele-o poartă
amprenta diafană a razelor de soare
este cuvântul veșnic și-a spațiului prinsoare
trei falange - adunate-n frunte și-n piept, la vii și la morți,
apăsând umerii umili precum bolta lui Atlas -
le desfac, le pun în cutia de lemn,
ascunsă printre cărțile vechi,
prăfuită de
pustiile blocuri se-nchină la steaua
din urma căreia curg lacrimi de gheață
la capătul ochilor lor stau paznicii umbre
au în mână o carte și-o bucată de ață
pe care-o leagă foarte atent fără
azi
sapă sub mine cu mâinile-ți goale
până vei trece de coaste îți vei pierde jumătate de suflet
sângele se va împrăștia pe genunchi
și-n fire de păr se vor prinde emoții
mâine
din somn se va
astăzi trecutul s-a întins peste unde de sunet
când luna și soarele se întâlnesc pe aceeași cărare pe care obișnuiam
să ne pierdem sufletele în fumul cel viu plin de stafii
printre cercuri legate
atunci când îngerii au aripile tăiate
nimeni nu mai zâmbește iar fiecare trecător
trasează în fața cartoanelor scrise mesaje plăcute
alții le fac poze cu niște camere de înaltă