Marina Nicolaev

iată nacela și visul destrămate prin burgul orbilor de toate cuvintele clopote amare vor respira peste ultimul însoțit dincolo de facerea ta dintre coastele și pântecul norului albastru - când

pietrele acestea sunt pe măsura țărmului plâns ele doar par desprinse din proiecția valului nu se identifică doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor nu sunt decît două ipostaze

de ce vinzi păsări Ioane, muntelui fără creștet? am văzut norii la amiază și te-am vândut când îți creșteau prigorii și mierle prin suflet alții strigau că-s îngeri lepădați din

În data de 29 septembrie 2008 ora 17,30, în tradiționala sală de festivități din liceu, membrii cenaclului literar « Mihai Eminescu » al Liceului de Construcții nr. 1 din București, actualul Grupul

îngerul fără suflet, eu fără înger cu aripile ude pe banchiza de nori mânăstire de carne și spaimă ziduri mărturisesc ploaia neagră din zori iubește-mi aproapele ți-am strigat

eram în ultimul tramvai purtând șevaletul demodat și dacă îți spun cum pictam din nou pe furiș peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine prin camere cu oglinzi acoperite de

ți-au deschis pântecul de mireasă dintr-un singur gest rotund era plin de fluturi verzi înmiresmați ilang ilang troițe zideau la căpătâi blajinii numai eu auzeam cum viermuia timpul prin el

leandrii înfloresc la răstimpuri casa de ceață cu ferestre oarbe secundele să-mi fie priveghi de fluturi tu, inimă amar bolnavă din aripa îngerului negru se rotesc

punctul forte al compromisului nu este aroma terapy câteodată destinul are soluții inefabile inventează o sanie de povești pe noi zone cultural-geografice dar nu poți prinde toți iepurii

ți-am cumpărat niște macrou congelat nu somon norvegian și mi s-a făcut lehamite de câte autobuze aș lua până în centru să privesc luminile scorpionului by night poate mâine o să ajung la

voi zidi într-un bob de piper altceva partea umbrită din mine bolnavă de moarte convalescența unei secunde în care nu am fost călătoria așteptată gardeniile cerului înflori-vor la

și-mi număra ultimele gânduri lipite amarnic pe-o jumătate din trup cealaltă parte zăcea sub munte și muntele înalt uitam să-l mai duc plânsul nestins prin orbite săpa doar

a zburat dintre noi o pasăre fără nume din pieptul meu s-a deschis ca un stindard de sânge doar eu am văzut-o la amiază printre semne cu aripi cioplite în piatră amară s-a

nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de mine de lucrurile lăsate așa cum sunt așa cum trebuiau de dinainte să fie nelimpezite de-același cuvânt timpurile încep să miroasă strident a

de mică mi-e teamă de întuneric: mobile vechi își cască vertebrele jilave răstălmăcindu-mă umbrelor lipite de pereți desemne ruginii prin carne-mi sapă ideogramele cariilor

învăluie-mi respirația-n cocori ca-ntr-un nepământean sărut astfel încât să se deșire-n toamne norii pe trupurile cuminți primenite pentru neundele-zbor - fluturi de smoală tresar pe

mă tem că toamna asta ne va strivi de cer de neîntâmplarea nopții din carnea mea cusută cu-aripile-i negre aievea din lumea nevăzută îngerul morții de va fi fost să-și lase pe-al tău suflet

cum zac așa între patru pereți cutie de lemn de piatră de argint legăn văzduhul naufragiat în jilț de mătase tricotând norii răsucind iscodind firele ploii brațele ierbii le-aud

ca o fregată suptă de-adâncuri înduplecat de va fi Cerul la răspântii de vânturi să se deschidă înspre uitare prăbuși-se-vor îngeri la prima ninsoare prin valuri de sânge când

iubite, doar marea o simt mai aproape strivindu-mi vertebrele până când sufletul își deschide larg cataractele și se ridică spre soare învins de polen doar marea o mai aud,