Marin Constantin Daniel

Am convingerea de a fi găsit aici în aceste rânduri cea mai bună creație a ultimelor săptămâni pe Agonia și poate că acest lucru este influențat de exercițiul domnului Vasile Munteanu; și-a găsit dânsul puterea să arunce tinichelele de pe cărăruia sinceritatii nu închide ochii trecând pe lângă violuri colective și poate doar cu ajutorul insomniei își dăruiește în primul rând lui certitudinea nu iluzia unei lumini regăsite în ochii nevăzuti ai cititorului. E frig, e umezeală și astăzi a ars ceva în scena aceasta mare, decesul unei măști - nașterea unui adevăr.

Din cerc cu o torță fumegând mâna tot cu o palmă mângâietoare de hrisov întotdeauna cu micile noastre Pandore ascunse în buzunar așteptăm vedem zmeie ridicate cu acel fragil cordon spre un picior de Dumnezeu suntem prea grei prea schilozi doar ochi străini ai aceluiași trup. Se poate și ,,zburărăcind” dar poate mai cald ,,zburătăcind”
,,țip vertical cerului c-o incantație” – variantă: ,,scutur cerul cu rugi despletite”.Spor.

Iată lentila a fost schimbată fără urme de praf ar putea induce în eroare ochiul cunoscător se aplică mostra lichefiată a orașului și într-adevăr sub nerăbdarea experienței apare surpriza care surpriză domnule zic deja certitudinea și-a făcul cuib precum gândacii <> ziua abia așteptăm noaptea să ne repopulam visurile cu zboruri deloc țintuite în insectarul obscenității atunci poate că plasa asta infernală are răbdare până peste mâine și atunci…

Impresionante dezvăluiri cu urme de reproș din partea doamnei cu superglue pentru un oare-nu-știu-cine pelerin e cam greu urnit să mai curețe drumurile Domnului cu coasa frumoasă la braț cu dânsa știm noi cine și mai liniștit taie cacealmale amestecă bine cartile hai taie pufăie o dată un monstru de sub pat mai ușor decât să-l strângi cu ușa și uite așa pleacă el tot mai departe spre nord, spre alt refren altă muză altă fără frică altă izbândă încă se mai văd urmele mai există o șansă. Atentie - ,,șeptică americanș”

Nu mai avem nimic de pierdut în coperți de ciment ce-și spun apartamente sau case sau…Nu mai avem nimic de pierdut, pierdut fiind cel ce-și așteaptă horoscopul să-i mai povestească de tornade iscate din senin în momente de sex melancolic, nu mai avem nimic de pierdut in caroseriile dragostei manipulate dupa legile unui ,,eu nu sunt tu”.
Dacă aș fuma acum ar fi momentul cel mai bun să-mi stivesc pachetul tot auzind ,, Poetul nu-i înțelege pe cei care au pierdut totul” dar nu, Doamne, acum poetului i se citeste sentința de pe marginea gropilor comune, poetul nu mai citește în ochi, doar ascultă, primește ecourile oamenilor prin lumea lui fărâmă; la sfârșit îl las pe Thomas Mann să ne spună - pentru a câta oară? -
,,Cel ce crede că artistul creator trebuie să simtă ceea ce creează e un cârpaci. Artistul adevărat și sincer nu poate decât să râdă de această eroare naivă a cârpacilor, râde melancolic poate, dar râde.Căci ceea ce trebuie să spui nu trebuie să fie niciodată esențialul, ci numai materialul indiferent, cu ajutorul căruia compui, aproape jucându-te și cu o superioritate vădită, imaginea estetică”

Ei, iată că vin fără pulbere și fără armă în pagina doamnei Simionescu, găsesc ca printr-o minune scoarța cuvintelor dânsei nepătată de rășina de-mprumut, e cam pustiu pe-aici dar e semn că încă nu au trecut ogarii, ei îmi zic, e timpul să-mi adăpostesc gândurile în luminișul acesta până mai târziu, nu îndrăznesc să rup nici o floare-metaforă de aici doar îi fredonez culoarea , în surdindă, de frica arlechinului, îl văd cum deja face giumbușlucuri cu serpentinele cerului.
Închid ochii, mă opresc într-un ,,dar de ce Kundalini” și, vrând-nevrând, mă trezesc.E deja dimineață, îngerii se bat pe locurile destinate invalizilor.
Din suflet scris.
Cu respect pentru persoană și creația ei, Marin Constantin Daniel.

Las doar semnul trecerii mele, orice cometariu i-ar strica frumusetea. Nu-l traduc, îl asimilez și trec mai departe cu certitudinea de a fi regăsit curcubeul imaginației poetei.
Mici greșeli de tastare: ,,ceașafuri de smântănă” - ,,cearșafuri de smântână”, ,,pălările – pălăriile”.

Comentariu pentru ultimele doua versuri.
Dacă privim în perspectivele bărbatului, chiar cel de azi cu reminiscențe din lumea adamică, nu înțeleg de ce mai trebuie să-l supere ,,Durerea din coasta ce ți-a fost luată.” , de vreme ce nu mai aparține persoanei lui. Să fie durerea atât de săcâitoare încât devine femeie?

Parcă… parcă îmi mai aduc aminte de acea pasăre măistră ce se despică în zbor, cândva, poate că nu mai ajunse până în cerul de deasupra orașului. Mai știam de ea, până când …
Ultimele două versuri mi-au lăsat amprente dureroase în suflet:
,,copilul frigului o află și – din respectul pasiunii pentru viciu –
strângând-o la piept o omoară întreagă ,,
,,O omoara intreaga” - sublim !
Un poem reușit al domnului Mihai Leoveanu. Eu unul l-am citit, recitit…

Am să deranjez creatoarea cu observațiile mele. Nu fac referire acum la semnificatia poeziei, nu este nici pe departe un descântec, doar ultima strofă poate că salvează întregul.
,,Și strigătele tale ca fulger taie cerul...” – probabil că în fuga inspiratiei de Sânziene autoarea nu observă comparația forțată, chinuită.
,,Și-același crud pocal în vis să bem.” – intercalare nefericit aleasă ,,crud pocal” – nedumirește cititorul.
Frumoasă oricum fotografia maturității păpădiei!

Chiar dacă nu prea am obiceiul de a intra pe paginile ,,personale”, azi am recepționat acestă viziune și parcă într-adevăr am văzut ca într-un film pus de un anume creator un univers în mișcare; sufletul nostru (ce a mai ramas din Decebal ) de jur împrejurul timpului.
Semn bun.
Totuși, sunt mici rectificări de facut asupra textului:
,,Înconjurat de daoi”, ,,Nascând“,,fantânile”,, Scrâșniind”

,,din cauza italianului bătrân
care acum zace în pușcărie”
,,povestea cu neamțul
înjunghiat de ea beată fiind”
Cu toată convingerea rămân dezamăgit de această creație. Nu numai că este doar replica searbădă a unei cronici negre luate dintr-un cotidian bucureștean dar îi contrazice autoarei reușitele personale în ale penelului de până acum.
Repere contrare mult accentuate:
,,păr îmbâcsit cu șampon de urzică” - ,,piele de caisă coaptă”
,,Beverley Hills” - ,,nu miroase a varză călită”
Această pseudo-poezie nu are nici o reușită. E compromisă din start.

Just și convingător acest îndemn făcut de o persoană, chiar dacă problematica ,,recuperabilității” atinge întreaga nație română. Numai că acesta este punctul de vedere al persoanei ce poate să cumpere undita din magazin și nu are una făcută la nevoie din trestie cu bandă adezivă. Acesta este punctul de vedere al persoanei ce este zilnic confruntată cu pungile de hypermarketuri aruncate la coșul de gunoi și nu al celei de la țară care foloseste hârtia de ziar pentru a pune mămăliga la masă. Suntem o țară prea săracă și nu putem decât să ne acomodăm cum putem. În timp ce germanii dezvoltau industria de electronice noi ne mândream a fi fruntașul Europei la agricultură. Cine e de vină? Greu de spus.

Se putea și mai bine!
,,am trei brățări la glezna stângă și o săgeată adânc înșurubată-n călcâi
la voi scoate pe rând
ca pe-o pădure de polipi albaștri.”- personal nu-mi generează o idee clară (am tot înțeles aluzia unei iubiri trădate, poate dacă ne gândim la călcâiul lui Ahile, dar …)

,,o, glorie a războaielor, glorie a răsăritului, glorie” – ultima ,,glorie” stânjeneste discursul .,,sau vorbește șoptit” – nu se pliază pe imaginea pivniței viscerale.
Eu văd un discurs fragmentat – și asta din cauza primei părti (primele 12 versuri). Acestă primă parte ar trebui revizuită, prea mult patetism.

În stilul acesta, probabil că și o poezie formată dintr-un singur vers:
,,Cucu bau în pijama de ploaie” o să fie considerată de unii creație.
Acoperită de lipsa ,,lui’’, persoana în cauză mai suferă și de un sindrom acut de frică ,,de mine”.
De ce și-a mai despachetat ,,ca pe marginea trotuarului” dna/ dra Andra Bunea cuvintele (nici măcar gânduri nu le pot numi) – e greu de precizat.

Domnule, de la un timp începem să răsfoim mai multe pagini deodată, ridicăm câteva idei de la fața locului și ne apucăm să tocăm cuvinte – uite aîa apare poezia! Rău. În primul rând strofa:
,,pietrele au căzut din turn peste cuvinte
supunându-le legilor decadente ale gravitației
ca să poți pluti undeva deasupra lucrurilor
ca să nu atingi cu vârful piciorului pământul
te strig de fiecare dată prelung
tuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu”
extrage exact aceeași idee din poezia ,,Atentat la nemurire” http://www.agonia.ro/index.php/poetry/83302/index.html
Observ că această inspirație de protocol se extinde ca o molimă.
În strofa a treia strofă - ,,cuvântul lup urlă în cuvântul lună” – nu este decât o construcție banalizată, ca și cum nu s-ar cunoaște legătura lup-lună.
La final, râd în hohote: domnule, chiar trebuie să mai inventam cuvinte genetic? Răspunsul se pare că este deja dat în versul:
,,nu recunosc decât realitatea semantică”
Prin cuvinte goale ajungem la Dumnezeu? Nu, nu este așa. Simțirea - domnule, aceasta este calea.

Frumoasă-i tinerețea și cărăruile ei pentru domnii ,, cu ramurile
pline ochi de curiozități arțare”. Așa ne trebuie, să mai scoatem capul din calculator (eu vorbesc!) și să ascultăm încă o dată gâlceava ierbii…dar ce vorbesc…toata poezia este un dar al tineretii. Am plecat!Aduc recunoscător mulțumiri autoarei.

Încep cu părțile mai puțin bune pe care le văd (iertat voi fi de am greșit).
1.Din tot lemnul acestei poezii, eu zic că ar trebui să mai cureți un pic scoarța - prima strofă.
,,iubirea aceasta-i în sfârșit continuu” – ar putea fi interpretabilă dar parcă are un zgomot de fond interior deranjant. Nu știu, prima strofă parcă nu face parte din tot întregul, parcă altcineva se destănuie, molcom, fără sârg.
2.,,ea urla multă”. Acest ,,multă” cu siguranță poate fi rescris sub un alt chip.Nu dau posibilități. Există.
In final mă delectez în fata spectaculosului combat cu iz de ciumă gazolinică.
Pânp la urmă finalul spectacolului lasă grilajul să cadă între două suflete.
Nu uit pregnanța acestui ,,exil în neuitare”, găsit într-o casă parăsită de melc.

Am râs printre mustăți (la propriu) gândindu-mă la atleta înnascută, alergând prin ploaie, cu acei strato cumulonimbus lenticularis gravizi, cu gândul musai la colțul Conștiinței.
În afară de ,, plici peste piele acoperită de țesătura albă de bumbac’’ un pic deranjant (țesătura de bumbac nu prea face plici de la ploaie) și ,,sunetul socialului”, totul pare ok

Stau și citesc o poezie senzațională, culeg cuvintele, ideile precum un urs înfometat culege murele..pâna aproape de final.Ceva tresare în mine.Găsesc unele idei…Să fie oare un răspuns, un dialog față de câteva versuri ale mele din poezia Labirintul Minotaurului?
,,bănuiam că vor fi mai multe capete ale firului și că nu voi dezlega enigmele ființării despre care vorbeam uneori ca despre un monstru
bănuiam că tot ce începusem cândva se poate relua pe un alt drum și că oricât aș tăia în carnea mea nimic nu ne mai poate desprinde
pentru că eu locuiam deja în tine ca într-un labirint de întâmplări, toate posibile\'\'
Nu, nu cred, sunt o persoană taciturnă, nesemnificativă, nu merit eu o așa atentie..Atunci?
Cu rugămintea de a mi se dezvălui acest mister, cu respect
Marin Constantin Daniel.