ești fericit, azi
vei naște un ou în care vei avea suficient timp și spațiu
să te odihnești:
tu și păcatele tale, tu și ghearele tale,
tu și oul tău pe care-l vei naște cât să te încapă
(ea
Cum să te comporți cu o femeie care își exteriorizează emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima dată și tot ce face este să te ia, simplu, de braț: Ce faci, ariciule? Iar tu
am albit, am albit
e-o-he, plânsul meu înfundă rigolele
și frunzele toate devin nepăsătoare
și fumegă precum oasele tămâiate ale morților
mai am ceva timp cât să cred că fiecare asfințit
e
în golul dintre pahar și sticlă
soledad, aici picură-ncet
și îmi e bine cu tine, îmi e atât de bine cu tine
ziua aceasta se tânguie
direct pe suflet și nu se mai termină
(moartea mă va găsi
aceasta este
noaptea ascunsă în cufere,
ca sufletele în alte suflete atunci când se regăsesc,
printre rețete, sindrom anxios,
sertralină, data eliberării 4.01.2008,
între coperțile unei cărți,
o fereastră lângă o altă fereastră,
o tuse, o alta, câțiva pași la fel de sticloși
ca farurile automobilului, ale altui automobil
lunecând dintre o piață, o altă piață
dintr-o noapte în altă
aici sunt umbre care știu să tacă atât de intens,
aștepți un animal diform și electric, gata să devasteze
toată singurătatea
zilele-ți sunt amfore lipsite de brațe, cauți un punct de sprijin,
lumea nu s-a oprit din rotit
nici apele din săpat
sub pleduri groase de cânepă ne simțim cel mai bine
acolo ne amintim despre tot: minarete, autostrăzi, cochilii și rochii de bal
primul sărut,
umbrele au rădăcinile-n cer
și numai întunericul le numără pașii
doar sufletul
care țipă, în spatele zăbrelelor,
direct din cămașa de forță
vezi, mi-am tatuat acest poem direct pe frunte
ca
poți spune inimii să tacă,
taci dracului,
gratiile sunt făcute pentru cei care
au fost învinși definitiv
există și păsări care nu-și găsesc echilibrul
uite, inventez un anotimp pe care-l
va mai veni o toamnă pe strada mea
plină de riduri și colți
semafoarele mă vor îmbrățișa fericite,
scliplind când roșu, când verde
precum gușterii, când sunt cuprinși de frisoane
iubito,
ÞIITOAREA ȘI OZN-URILE
La Dor Mărunt, Ion Nițulică are 46 de ani, 127 de kilograme și un pumn cât să pună pe fugă un taur. Cu toate astea, e blând ca un miel. Băiatul cel mic, Ionuț, îi seamănă
nici o adiere nu trece pe-aici
memoria împrumută ceva din regretele celorlalți
câtă căință să pot aduce și cui
fiecare avem un loc al nostru secret
unde reușim să ne lepădăm
de viciul de a fi
Șucarel era corditor de femei urâte. Așa cum alții erau măcelari, tranșând pe dungă antricoatele de vier, de mânzat sau de berbecuț tânăr, cum alții erau bombonari, având știința învărtirii alviței,
ploile lui octombrie ți-au primenit oasele,
sunt date cu var
ca o scândură de gard primenit,
dar te simți bine, aproape că-ți vine să mori, să te-ntinzi
cât umbra unui suflet la marginea unei
au fugit toți copacii din ținutul ăsta arid
care se naște atât de tandru în inimă,
aici sălășluiesc toate fantasmele
dintr-o lume pe care nu o mai înțelegi,
cu care nu te mai identifici,
în
Până în 50 de scrisori primește, lunar, primarul municipiului Călărași, Daniel Ștefan Drăgulin, de la cetățeni. Problemele ridicate în acestea sunt diverse, dar care au legătură cu activitatea
cel mai simplu e să renunți,
renunți la partea de moarte care ți se cuvine,
forma ei materială nu te mai sperie,
e ceea ce trăiești mai intens,
renunți să respiri, să gesticulezi,
aerul dens,
îngerii care sună din trâmbițe,
de șapte ori câte șapte,
câte seminții, câte armate
și încă atâtea mii, fel de fel,
spun că îți vei ruga moartea și moartea, ce javră!
nu va veni
dacă nu ai
azi a fost mai vară decât alte veri mai toamnă
decât alte toamne cu adevărat un timp bun
l-ai scrijelit în palmă sub linia destinului un fel de nor dolofan
și păstrat în secret pentru când vor
toarnă sare pe trup, peste răni, să nu supureze, o sărbătoare continuă
e în interior, precum în biserici, când lăcrimează icoanele,
un ținut plin de promisiuni, cum stai rezemată de un spătar
amintește-ți, dragostea miroase a salcâmi părăsiți de păsări,
câtă rumoare îi străbate, câtă frică și câtă sfântă și mare
deșertăciune a deșertăciunilor ascund pe interior,
câtă sfântă și mare
ziua aceasta nu ne mai încape,
nici aerul, nici orașul,
doar mâinile cu care anemic scuturăm
frigul ascuns în memorie
aici, cineva tot spune că-l strâng pereții
și restul de nopți care i-au
câtă minciună, tot atâta urlet
și restul pereților pe care frenetic
îi gâdili, nemernicule, râzi!
viața e făcută din apă de var,
tot mai albă se prelinge direct de la umeri și coapse
abia mai