Cronica tragediilor mărunte

Șucarel era corditor de femei urâte. Așa cum alții erau măcelari, tranșând pe dungă antricoatele de vier, de mânzat sau de berbecuț tânăr, cum alții erau bombonari, având știința învărtirii alviței, spițeri, lăutari de înmormântări, cărăuși de bagaje grele, prin gara veche, comercianți de apă de trandafiri, lefteri sau mandatari, vânzători de tabac cubanez sau de pânzeturi fine, aduse de vaporeni, de peste mări și țări, cum alții aveau știința jocurilor de noroc, a măsluitului cinzeacei, a botezului vinului, cum babele știrbe și pofticioase făceau fie pe ghicitoarele, fie dădeau de deochi sau de descântec, fie o făceau pe felcerele cu ierburi grele, fie pe moașele, cum alții știau învârtitul lutului sau spoitul cazanelor, cum unii erau specializați în ciorditul de pe scara tramvaiului, în vreme ce alții știau a șmangli mult mai delicat, direct din ochi, cu iuțeală de mână și nebăgare de seamă, direct din teșcherea, cum numai poștașul stia a citi și doar învățătorul și preotul știau a scrie, tot așa era și Șucarel al meu rupt direct din raza soarelui de frumos, buzat și oacheș ca un actor de filme indiene, căci asta era meseria lui de bază, asta știa să facă molcom și cu pricepere, adusă la perfecțiune, cu mare artă, că și-ntr-o astfel de meserie ți se cer ani de experiență și de calificări la locul de muncă, rateuri, alergături peste gardurile încornoraților, învățatul cu gâfâiala, alunecarea pe dungă, bătutul pe cant și sărutul cu patimă, direct cu limba pe cerul gurii. Fac doi pași și-o săritură, șo la tine-n bătătură, căci Șucarel al meu era vestit peste două mahalale și-un cartier mai încolo, nevestele ofițerese, învățătoarele, fetele de preot, funcționarele boite și cafegioaice, cu tenderul mare și cocoșat, tot cuconetul simandicos vorbea despre el cu teamă, dar și cu subînțeles, cu roșeață în față și cu tremur în glas, ca după pofte nebunești și nebănuite, căci meseriașul despre care vă spun nu avea fasoane, nu făcea mutre, înhățând tot ce era de prins și tot ceea ce plătea cu bancnote frumos împăturite și strecurate ușor, pe noptieră, după zbateri și ghionturi, căci omul își respecta cu sfințenie blazonul, avea și el mândria lui, așa că nu accepta, la pat, decât femei mult împlinite la trup, fără gât, cu ochii ascunși după cearcăne grele, căci astea erau cele mai greu de satisfăcut, apoi femei fragile ca puiul de vrabie, subțiri ca beldia și unsoroase ca untdelemnul, osoase și ascuțite, la rând urmând știrbele, strâmbele, ah, draga mea, măi, cocoșatele, șchioapele, ciungile, chioarele, borțoasele în ultimele luni, zăpăugele, săritele, scorțoasele, înțepatele, frigidele, strâmbele, chealele, opăritele și, desigur, femeile de milițian. Șucarel cordea din orice poziție, era disponibil oricând, nu făcea mutre, nu făcea mofturi, căci numai el știa atât de bine să alinte suspine, să domolească dorinți, să satisfacă pofte, să împlinească visuri, am boală la părul creț, țac-pac, și la gagici dășucheate, draga mea, draga mea, că și femeia, oricât de candrie și de slută ar fi, tot îi place să stea rășchirată, tot îi place să fie mozolită, tot îi place să audă vorbe mieroase, dulci și mincinoase, șoapte sacadate, dar asta până în ziua în care Șucarel a dat peste necaz, căci și nenorocul e scris fiecăruia și dat cu măsură, înhâțând 7 ani de temniță grea, după ce o nesătulă, care a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picoare, a mierlit-o în vreme ce era încoțopenită meșteșugit și-nșurubat, că biata femeie n-a mai rezistat, i-a plesnit inima, iar judecătorul a crezut de cuviință că aici n-a fost vorba de un accident de muncă, ci de un omor din culpă în toată regula, că și biata femeie, e drept, tot zicea printre gemete s-o lase, s-o lase. A plecat Șucarel pe drum de pulbere, în fum, cu cătușe la mâini și-n zeghe, după ce a fost plimbat prin toată mahalaua, să fie dat drept exemplu și de luare aminte, căci din ziua aceea rotundă și grea nu mai există femei urâte și nici pofte care să fie atât de meseriaș potolite.