în câte frustrări se măsoară dragostea,
în câți pași, câte sărutări și câte alte nimicuri
doamne, uite-mă galben și moale ca aerul rarefiat,
la amiază
numai semafoarele râd, când plouă, când
te-am sărutat cu toate săruturile tuturor celorlalți bărbați din viața ta
cu toate mângâierile lor te-am atins, la fel de încet, cu toate fiorurile dăruite de ei
te-am așteptat, la fel de intens
nu ești mai mult de atât,
nu mai înalt decât un cais care a înflorit prima oară,
nu mai larg decât o fereastră care se închide pe dinăuntru,
nu mai are nimic să îți spună
îți vor pune
trucul acesta l-a explicat
cu un aer doct, mimând un aparent interes
cum numai o altă femeie poate face asta
cu pasiune, cu ură, cu sete
ca și când i-ar fi păsat
vă și văd, doi stingheri
sunt ceea ce vreau eu să fiu,
partea de apă de la rădăcina trestiilor
o am fixată în pereți imaginari,
i-am construit cu mâl, ca racii când se simt încolțiți,
cu s.o.s-uri lansate din amfore
nici aer nu mai e,
nici loc, ci numai starea aceasta alienată,
doar moartea și restul pereților
înfășurându-te alb
și tot mai strâns, cât să taci
numai plopi impari și stingheri
și această
Nea Anghel, Constantin Anghel, recunoaște că nu mai are șaretă. Și nici docar. Erau mijloace de deplasare pentru țăranii ceva mai înstăriți. Pentru șefii de fermă, ceva mai târziu. Și pentru
ce te bucură,
la ce oră vine somnul,
cum picură și de ce tot crezi
că fiecare copac
e o femeie care a îmbătrânit
de singurătate
dacă te ridici pe vârfuri
ești cu o palmă mai aproape de
Viața e plăcută precum prescurile pentru calici și ademenitoare ca un pepene galben, când e amiază și soarele cade direct în ciuture, în vreme ce în iatacuri răcoroase, duhnind a tutunuri aromate
cât să-ți inventezi o altă viață,
până unde încape mistificarea,
ești ăla care despoaie copacii
și le lasă umbrele, pe asfalt, să se evapore,
fiecare lună nouă spune totdeauna altă
cum poți urla altfel decât în tăcere,
direct cu ochii și până la unghii:
tot ceea ce contează e această liniște
care scrijelește aerul
neghiobule, neghiobule,
orașul ăsta poate fi căutat
cine se mai ocupă de suflet
și câtă melancolie să poată căra acești umeri
și până unde
vezi, ziua aceasta are botul roșu
și flutură din toate velele, abia așteptând să plece
până când
moartea nu ia prizonieri, păpădică,
doar întunecă sufletele
de parcă s-ar scutura corcodușii
într-o liniște săpată cu unghiile
hei! corbii au invadat streșinile și toate celelalte
neliniști:
Nu te faci ziarist, ci te naști ziarist. Ziaristica nu este o meserie, ci o vocație. Când calitățile native sunt dublate de o cultură solidă, mai rămâne ca gazetarul să-și înțeleagă menirea: nu
croșetezi frunze, una pe față, una pe dos,
tragi cu sete dintr-o țigară și, uite, deșiri plopul din față,
îl iriți, îl muști,
numeri repede, din ce în ce mai repede, un ochi viu, unul mort,
cât de stingher și cum să șerpuiești
printre suflete și câte alte măști
aici, doar manechinele fac dragoste
cu frenezia cu care te strâng pereții
și celelalte zile în care nu ești
iubito, îți
Primarul din Dorobanțu, Vasile Stoica, ne spune că, la un moment dat, și-a luat fata de mână și a dus-o până la marginea satului, la penultima linie, pe strada Vasile Alecsandri, la cei ai lui Pufi.
Te-am așteptat aseară, în colț la cimitir,
C-o sticlă de palinca, ascunsă-n hanorac,
Dar n-ai venit, gagico, și mi-e așa sictir
Că-mi vine să mă spânzur, c-o sfoară, de un crac.
Te-am
uite, ne lepădăm unul de celălalt,
năpârlim,
mă strecor din carnea ta,
îți fug din vise,
din ce aștepți și care îți poartă zăpezile pe dedesubt,
pe sub trestii,
fug pur și simplu,
îmi iau
așa s-au rostogolit zarurile:
pe calul negru stă cel ce are în mână o cumpănă
pe un taler e un ochi,
acesta vede numai înauntru
și știe să împartă sângele,
să-l amestece,
prin aer, pe sub
după o viață trăită cu genunchii la gură
astfel se moare: în liniște, șșt!, ăsta moare
și din ghearele lui se vor naște arini, restul luminii
și tot ce mai avea de spus tuturor pereților
care
Nicolae Petre Stan
Asta spuneam: nu a fost cheltuitor, doar și-a risipit timpul cu o altă viteză.
De aseară, trupul de pământ al lui Nicolae Petre Stan, e doar o carcasă. Pământ ești și în pământ
se miră că dragostea ei nu a reușit să te vindece,
că nu-ți este suficientă, că nu-ți acoperă tot spațiul,
umbra,
picioarele când ți-e frig,
că nu reușește să te cuprindă în strânsoarea ei
1.
agfaphoto cu cerul pe care îl supraveghezi,
negative ale propriei vieți,
decupezi fâșii, frame to frame, e o piele descuamată,
de fiecare dată năpârlește în alte nuanțe,
ziua care te