marin badea

în câte frustrări se măsoară dragostea, în câți pași, câte sărutări și câte alte nimicuri doamne, uite-mă galben și moale ca aerul rarefiat, la amiază numai semafoarele râd, când plouă, când

te-am sărutat cu toate săruturile tuturor celorlalți bărbați din viața ta cu toate mângâierile lor te-am atins, la fel de încet, cu toate fiorurile dăruite de ei te-am așteptat, la fel de intens

nu ești mai mult de atât, nu mai înalt decât un cais care a înflorit prima oară, nu mai larg decât o fereastră care se închide pe dinăuntru, nu mai are nimic să îți spună îți vor pune

trucul acesta l-a explicat cu un aer doct, mimând un aparent interes cum numai o altă femeie poate face asta cu pasiune, cu ură, cu sete ca și când i-ar fi păsat vă și văd, doi stingheri

sunt ceea ce vreau eu să fiu, partea de apă de la rădăcina trestiilor o am fixată în pereți imaginari, i-am construit cu mâl, ca racii când se simt încolțiți, cu s.o.s-uri lansate din amfore

nici aer nu mai e, nici loc, ci numai starea aceasta alienată, doar moartea și restul pereților înfășurându-te alb și tot mai strâns, cât să taci numai plopi impari și stingheri și această

Nea Anghel, Constantin Anghel, recunoaște că nu mai are șaretă. Și nici docar. Erau mijloace de deplasare pentru țăranii ceva mai înstăriți. Pentru șefii de fermă, ceva mai târziu. Și pentru

ce te bucură, la ce oră vine somnul, cum picură și de ce tot crezi că fiecare copac e o femeie care a îmbătrânit de singurătate dacă te ridici pe vârfuri ești cu o palmă mai aproape de

Viața e plăcută precum prescurile pentru calici și ademenitoare ca un pepene galben, când e amiază și soarele cade direct în ciuture, în vreme ce în iatacuri răcoroase, duhnind a tutunuri aromate

cât să-ți inventezi o altă viață, până unde încape mistificarea, ești ăla care despoaie copacii și le lasă umbrele, pe asfalt, să se evapore, fiecare lună nouă spune totdeauna altă

cum poți urla altfel decât în tăcere, direct cu ochii și până la unghii: tot ceea ce contează e această liniște care scrijelește aerul neghiobule, neghiobule, orașul ăsta poate fi căutat

cine se mai ocupă de suflet și câtă melancolie să poată căra acești umeri și până unde vezi, ziua aceasta are botul roșu și flutură din toate velele, abia așteptând să plece până când

moartea nu ia prizonieri, păpădică, doar întunecă sufletele de parcă s-ar scutura corcodușii într-o liniște săpată cu unghiile hei! corbii au invadat streșinile și toate celelalte neliniști:

Primarul din Dorobanțu, Vasile Stoica, ne spune că, la un moment dat, și-a luat fata de mână și a dus-o până la marginea satului, la penultima linie, pe strada Vasile Alecsandri, la cei ai lui Pufi.

Te-am așteptat aseară, în colț la cimitir, C-o sticlă de palinca, ascunsă-n hanorac, Dar n-ai venit, gagico, și mi-e așa sictir Că-mi vine să mă spânzur, c-o sfoară, de un crac. Te-am

uite, ne lepădăm unul de celălalt, năpârlim, mă strecor din carnea ta, îți fug din vise, din ce aștepți și care îți poartă zăpezile pe dedesubt, pe sub trestii, fug pur și simplu, îmi iau

așa s-au rostogolit zarurile: pe calul negru stă cel ce are în mână o cumpănă pe un taler e un ochi, acesta vede numai înauntru și știe să împartă sângele, să-l amestece, prin aer, pe sub

după o viață trăită cu genunchii la gură astfel se moare: în liniște, șșt!, ăsta moare și din ghearele lui se vor naște arini, restul luminii și tot ce mai avea de spus tuturor pereților care

Nicolae Petre Stan Asta spuneam: nu a fost cheltuitor, doar și-a risipit timpul cu o altă viteză. De aseară, trupul de pământ al lui Nicolae Petre Stan, e doar o carcasă. Pământ ești și în pământ

se miră că dragostea ei nu a reușit să te vindece, că nu-ți este suficientă, că nu-ți acoperă tot spațiul, umbra, picioarele când ți-e frig, că nu reușește să te cuprindă în strânsoarea ei

1. agfaphoto cu cerul pe care îl supraveghezi, negative ale propriei vieți, decupezi fâșii, frame to frame, e o piele descuamată, de fiecare dată năpârlește în alte nuanțe, ziua care te