Mariana Cardas

De-a lungul timpului apar diferite curente și stiluri artistice, existând prejudecata ca fiecare perioadă este dominată de un curent sau un stil artistic unic. S-a pus întrebarea dacă toate aceste

O mulțime așteaptă împrejurul trupului tău martori inutili te părăsesc, te lasă singură pe pământul mut și-ntunecat până ce nemăsurata adâncime a țipătului indică timpul mângăierilor de

Când ești colecționar de insomnii Noaptea e un fluviu de melancolie La sfârcele sânilor ei se-adună lupii cei tineri Din clepsidre se scurg doar aripi de înger și astfel timpul se mișcă în

iarba râde verde sub norii de cenușă cireșii își dezvelesc dinții prea albi din nou se sparge în bucăți cadavrul putrezit al iernii, între pelerina și cortina nopții - aceste două cearceafuri

La buza scoicii, eu pot doar să trag cu urechea în timp ce drămuiesc clipe privind nodurile marinărești pe care ochii tăi cenușii ca niște săbii toledane le vor spinteca fără să bănuiesc

O, măscărici, te joci în frig izbind timpane înghețate Pe clădirile orașului cu zugrăveala scorojită rânjesc azi aceleași înscripțiile incifrate În buzunarul meu se rostogolesc doar două

Lumina pornește odată cu stârcii, uriașă în fața cerului alb Sălbatec o urmărește Ochiul strălucitor al iernii. Un copac mă învăluie Cu aspră coajă... Copacule, tremuri acolo unde inima mea

Van Gogh a pictat acest soare care-și împrăștie suferința peste grădinile artrozei... Mi se întâmplă să văd imaginea întunecată, cu fracturi rău vindecate, cu articulații rupte, cu

Mă încrezusem prea mult în Timp, prea mult așteptasem odihna. Nu prea am văzut marea lăsându-se în voia largului, crestele valurilor navigând spre orizonturi aproape inaccesibile. De acum înainte

El spune că arborii și grămezile de frunze veștede Care ard în prag de iarnă sunt el. El spune că anotimpurile și fântânile Botezului În care scrâșnește

Trup mai curat decât apa fântinilor Cu care păsările te-mproașcă Culoare pierdute, praguri interioare Noapte a avalanșei și furnicături în inimă Nu-mi luați lumina! Trup atât de curat, smuls

Când vine timpul albinelor, Doamne, recunosc în Tine Pe Domnul lor și ținuturile lor infinite din arșița roiului. În cântul gregorian al stupului mi se întâmplă să disting murmurul surd al

Azi noapte m-am visat aripă. M-am deșteptat încercând să mă smulg din rădăcini

Ieri viețuia pe altundeva. Ne era dăruit pentru ca lepra să cânte, pentru a întreține ruinele. Dormeam în albia râurilor, în răcoarea firelor de creson. Dăruiam conștiință pământurilor necultivate;

Saxofonul asudă în picături rare Novice, leg corpurile răniților, ce se ordonează cuminți, cu lungi corzi de cuvinte, născute pe gândite în spatele luminii. Cântul se evaporă Îngroșând aceste

Cu bâlbâială de aripi Îngerii mei – uriași, copilăroși, solemni - construiesc paradisul de lemn în timp ce ascultăm cum întunericul încet ne devoră. Și vor veni alți îngeri să ne ceară o

Mulțimile îmi amplifică starea de solitudine Spațiile invadate îmi convulsionează-n artere Să le depopulăm Să descoperim o imensitate vidă, virgină, abia atinsă de aripa alizeului care consimte

Reflexele dispar în apele confuze ale foametei. Stelele se devorează una pe cealaltă. Luna este un crater de gheață, figura unei mortăciuni. Încă o dată trebuie să mergem prin pădurea mușuroaielor de

Mâna mea descrie alene un larg contur neînțeles, ochii-mi cu cearcăne de aur se ostenesc să privească, să-și caute pleoapele pierdute printre pădurile pe care le presimt după mirosul nopții

La gât mă-ncolăcesc cu lăcomie moale, șuvițele Melancoliei ; ce greu mi se preling în suflet Strigătul meu a năruit în avalanșă cerul peste copaci Livada de vișini plouă flori de

Amurgul încă n-a lăsat Loc întunericului Pădurea de culoarea Unui smarald sângeriu pare un ocean vegetal Nu mai are rost să scriu Cuvintele îmi sunt prea departe În această noapte spuzită

Aflată pe malul apei, fata își scutură pletele cu unduiri roșcate în timp ce ochii ei mari, învăluitori, de culoare verde-aurie, căutau arcușul violoncelului. Instrumentul se tângui, undele apei