Cum am ajuns să te cunosc, haiku-ule…

Am găsit în revista HAIKU o prezentare a cărții intitulate CLIPE CAPTIVE, carte scrisă de poetul și omul de radio Emil Burlacu. Acolo, poeta Cornelia Atanasiu se referă la o emisiune de radio. Mă voi referi și eu la emisiunea care mi-a deschis ochii spre poemul haiku. Și scrie doamna Cornelia Atanasiu: „În anul 1992, împreună cu regretatul Florin Vasiliu, fondatorul Societății Române de Haiku, el a realizat la Radio « București-România» o emisiune despre micropoemele nipone….”. Aș fi vrut să știu dacă doamna Cornelia Atanasiu se referă la acea emisiune pe care am auzit-o eu și care a fost hotărâtoare în traiectoria mea. În prima ediție din luna septembrie a anului 1992 a emisiunii « Iți scriu carte din armată», realizatorul, George Florin Cozma, a prezentat cartea « Interferențe lirice. Constelația Haiku ». Se aflau în studio Florin Vasiliu și domnul Emil Burlacu. Am aflat atunci ce este un haiku și am auzit primele exemple. După câteva zile, i-am povestit unei prietene despre emisiune. Ea m-a rugat să o aștept câteva minute pentru că dă fuga până acasă. Locuia lângă școală. În scurt timp, s-a întors. Mi-a dat cartea despre care îi vorbisem, cu dedicație. Era în prejma Nașterii Maicii Domnului. Ea era convinsă că îmi va fi mai utilă decât i-a fost ei. (Era profesoară de limba română și a cumpărat cartea pentru că i-a plăcut coperta.) La scurt timp, am găsit în librărie « Carte însingurată » scrisă de Vasile Smărăndescu, editată de revista « Haiku ». Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeași emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi din moment ce George Florin Cozma mă luase în serios. (« Carte însingurată » este singura carte din toată colecția Haiku pe care am găsit-o în Cugir.) Poate ar mai fi de spus că am ascultat, pe Radio România Cultural câteva ediții ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză și se citeau haiku-uri în japoneză și în română. Și, nu-mi mai amintesc cu ce prilej am auzit, dar am înregistrat pe o casetă, un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară. De altfel, domnul Emil Burlacu a mai fost invitat și cu alte ocazii în emisiunile realizate de Redacția militară de radio. După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista « Pentru patrie ». Unele au apărut la Poșta redacției. A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista « Examene ». În 1998, am trimis câteva încercări și m-am numărat printre laureați. Domnul profesor doctor Tudor Opriș m-a îndemnat să scriu și a publicat ceea cea considerat că e în spiritul literaturii japoneze. Apoi, revista « Examene » a dispărut. Am trimis câteva încercări la « Ziua » și domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în « Testamentul din strada Nisipuri » a poetului Șerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu știam, atunci, cine e Șerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societății Române de Haiku, Societății de Haiku din Constanța și a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureș. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat. Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste și ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, președinta Societății de Haiku din Constanța. Între timp, am prins curaj și m-am simțit mai bine scriind. În urmă cu mai bine de un an, în vacanța de iarnă, am descoperit site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant și m-am înscris. Oricum, legătura cu societățile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu. Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerințele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit și am învățat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să știe mai multe despre genurile literare de sorginte niponă și nu găseau informații, am început să pun materiale. Primul meu gând a fost acela că aș fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii pași. Nici măcar acum, după ce am câștigat câteva premii acordate de jurii formate din hajini cu experiență, nu cred că știu tot ceea ce trebuie. Scriu de plăcere și nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu și bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aș bucura dacă aș avea mai mulți prieteni care să înțeleagă spiritul nipon, prieteni pasionați de literatură cu care să schimbăm opinii.