Maria Prochipiuc

Îți las un semn aici, pe lângă chipurile aplecate spre tăcerea, tăcerea din noi și poate tăcerea de dincolo de noi, fiecare zi e bucuria darului a acelui Dumnezeu pe care fiecare din noi și-l construiește după propriile reguli, dar când credință își are sâmânța la rădăcina ființei noastre, totul e doar să avem răbdare, ziditorul o va crește, în ani, în versuri, dar mai ales în cuvinte care să nu doară. Te regăsesc aici sub sărutul Doamnei lăsat la încheietura anilor, și pentru că Daniela și-a așezat versul cuvânt icoană, te voi săruta de noapte, de minune, de toate ce-au fost, dar mai ales pentru ce urmează, fiindcă voi pune pe cheia lui Sol o notă numită La...și ca să nu fie singură, voi așeza sub ramă cuvântul mulți, câți ani! au fost, chiar nu mai contează, totul e să fiți frumoși…

m-ai scos din umbra dragoste-i fecioare
să hoinărim pe plaiuri de poveste
și dă-mi un chip pe care nimeni să nu-l ia în seamă
trupul din ramuri crude
îngenuncheați în dor noi vom plăti tributul
sub inimă bătând vor
crește
aripi
în sunetul de trâmbiți
că am fost….

Mi-ai spus mai demult că încerci să mă descoperi altfel de cum sunt, mereu ți se pare că nu mai sunt eu, mereu ai impresia că acolo nu sunt eu, dar azi poate mai mult ca oricând ai intrat în pielea sufletului acelui personaj, da, am zis bine acelui personaj. Tu ai luat totul trecut prin mintea ta și mi se pare normal, oricât de credincios ai fi în momentul când peste tine cade o suferință, atunci cursul vieții se schimbă, ai căderi și desnădejdi, e o luptă între ce vrei și ce ai vrea, dar mai ales ce se întâmplă , mereu vor fi întrebări de ce eu, si de ce tocmai el? Nu contează ce propovăduiesc unii sau alți, credința stă doar în noi. Acolo e centrul universului nostru… că personajul meu va găsi ceea ce caută la un pas, e posibil, nu pot spune nimic, fiindcă altfel s-ar pierde continuarea. Te aștept în următorul anotimp să descoperi ce și cum…

De multe ori stau si ma intreb, atunci cand gasesc un comentariu semnat de tine, ce e cu omul acesta, el chiar le stie pe toate, dai la o parte toate invelisurile cuvantului, il dezbraci si il imbraci cu sensuri, sa fie oare experienta in ale scrisului? Sigur acest lucru isi spune cuvantul, fiindca altfel cum ai putea sa gasesti atatea alte cuvinte printre ale mele si sa ma expui uneori mai frumos decat in text, alteori doar asa cum sunt, e aici o taina? Nu cred! E doar experienta.

Ai punctat anumite momente, mai ales senzatia de viata, am zis si eu poate intuindu-te pe tine senzatia de viata, asa cum se desprinde din textul acesta, viata acesta e scumpa nu trebuie parasita, dar uneori vrem nu vrem ne paraseste ea. Sorine, chiar daca nu vei lasa comentariu sa vii din nou, urmeaza un alt anotimp, parerea ta conteaza foarte mult pentru mine.

Silvia – semnul trecerii tale e sper de bine, fiindcă se și poate interpreta, dar indiferent cum este, faptul că te-ai oprit înseamnă ceva.
------------------------------------------------------------
Răzvan – te pot invidia pentru faptul că încerci să pătrunzi dincolo de text, ai văzut sentimentele ca o jertfă… sper ca acea ieșire dinspre lăuntru spre exterior să nu desfacă, ci doar să lege prietenii. Singurătatea uneori e creatoare de iluzii, dar cum bine ai intuit prin iubire, lași totul și vezi doar frumosul. Referitor la colțurile ființei e un adevăr pe care l-ai marcat foarte bine sub fomă de bibelou. Ai mare dreptate aici!
------------------------------------------------------------
Dana – Ce frumos ne regăsim noi, chiar și în singurătățile celuilalt, e noiembrie, e decembrie și rând pe rând trec nopțile de neliniști și căutări, acolo unde doar șopatele încearcă să se facă auzite. Mulțumesc de apreciere și de gânduri.

Nu am nici eu timp să-mi opresc privirea decât acolo unde mai sunt din când în când aberații, dezlegare de la poezie către talentul acela ce pictează stările prin cuvinte, chiar dacă uneori în loc de z bat y e așa pentru că încerc să lucrez cu tastatura în două limbi potrivnice și în hohote prelugi de timiditate.

Găsesc aici chiar un război de cuvine, unele cuminți își găsesc locul în versuri, altele o iau pe dinafară, e surplusul acela care iese din noi în anumite momente de răbufinire, da, și asta nu e poezie, e după cum bine mărturisești măcel de cuvinte, aranjate în metafore bine mirositoare, doar așa pentru inimile fine ale criticilor.

… și dacă e, sau dacă, nu e, timpul e cel ce o purifică, și știi tu bine poetule, că o poezie prăfuită a luat nu demult un premiu la un concurs, veniseră acolo criticii și au încercat s-o dezmembreze să facă din ea doar piese de schimb, tu calm fără pretenții de poet ai așezat suflet pe suflet cuvânt pe cuvânt și i-ai dat-o în dar Eminescului ce purta numele concursului. Când praful se va așterne peste aceste cuvinte întreabă-te din nou dacă e, sau nu, poezie, abia atunci să chemi criticii…

Doru - m-ai primit așa ca un sentiment dezbrăcat de toate cuvintele, furie de moment, o posibilă despărțire nu în real, ci tot în cuvinte, coșmar e prea mult spus, ci doar incertitudinea de a fi sau a nu fi. Natura e participantă directă la stările noastre, stări pe care le reflectăm într-un cer plin de raze sau unul noros, întunecat… și totuși o luăm de la capăt.

Anca – o surpriză nemaipomenită am trăit momentul zilei mele de naștere, de bucurie și de o stare pe care de ani buni nu o știu a o defini. Aplecarea ta asupra acestor rânduri ale mele mi se pare așa ca apariția unei noi stele, cred că te regăsesc pentru a doua oară la textele mele. Semnul tău mi-a înfrumusețat nu numai cuvintele, dar mai ales sufletul.

Victor- ție îți voi răspunde altfel, așa cum o făceam atunci când te-am găsit pentru prima data la textele mele:

Vom crește inimi fir nevăzut
la ceasul ce așteaptă sub ceruri nemurirea
ne potolim cuvântul în tandre îmbrățișări
tu fii doar copacul ce verde mă îmbracă
cu setea de galben albastru mă privești
mă caută prin frunza cea căzută
din ramul tău și iarăși mă înalță
să caut ce nu știu
o oră poate a mai rămas din mine făptură nenuntită

Madălina- ei uite, acum te-ai aflat fără să știi pe aceleași versuri la care țin, e cred starea nu numai a unei nopți de noiembrie, e uneori noaptea din noi, așa cum bine ai intuit, desigur că mintea intuiește dincolo de cuvinte, simte pulsul cuvintelor, cenușa de cuvinte își are rolul ei acolo, e pentru cine trebuie să înțeleagă, cuvintele în plinătatea lor uneori devin goale, devin zgură…iar genunchii, ei aici e rolul important al poemului…

Dumitru – tu ești un dulce, mereu când gânduri negre mi-a cuprins mintea ai venit ca un spiriduș și m-ai zguduit cu cele patru versuri așezate în catren, de fiecare dată mi-ai simțit trăirea, mi-ai simțit starea, azi ai fost blând m-ai mângâiat frumos și lin, tu preiei din binele tău și-l dăruiești celor din jur, eu sunt un beneficiar al binelui din tine, dacă nu ai fi tu nu am mai zâmbi…

Cosmina – faptul ca ai lăsat aici câteva cuvinte, pentru mine e de bine, e adevărat că nu o dată, ci poate de foarte multe ori folsesc formule mult prea vechi pentru timpurile și gusturile de astăzi, pe parcurs încerc să scap de ele, dar ca un făcut din nou: șoaptele nopții, cuvinte făcute cenușă, se pare că poemul acesta cu iz de toamnă și însigurare e într-o vitrină plină cu vechituri, dar are pusă eticheta cumva ștearsă de post-modernist în proiectare a versurilor demult ascunse. E un semnal de care trebuie să țin cont pe viitor, să mă debarasez, să mă încarc de neologisme pentru a schimba eticheta

Cred că vor fi și dintre ai noștri la Cluj, așa cum am văzut din comentariile lăsate la celălalt articol, mă bucur că articolul tău Adrian a fost pus la loc de vază, acest eveniment nu trebuia să fie trecut cu vederea. Așteptăm vești de la cei prezenți acolo. Cu gândul voi fi acolo!

Draga mea,

Sper ca scrisoarea mea să te găsească nu bine, ci chiar foarte bine, nu am putut să o expediez la adresă, fiindcă din imprudență cineva mi-a umblat în agenda telefonică și mi-a șters tot ce aparținea de alte meleaguri, cică să nu mă mai împrășii, că și așa sunt destul de...
Scrisoarea ta am primit-o cu întârziere, de ce, nu știu, probabil că cineva din imprudență a crezut că îi este destinată și a deschis-o, dar știi tu foarte bine că niciodată nu e prea târziu, așa că uite azi, a doua zi după, mă prezint la post restant cu scrisoarea în mână și ți-o transmit mai mult verbal decât scris.
Îți comunic draga mea, chiar dacă nu-mi ești noră că te iubesc! Cum? Uite așa! Așa îmi vine mie să iubesc oamenii, altfel, pe unii chiar cu patimă. Ei, uit că poate o parte din tinerețele tale mi le-aș dori și eu, chiar dacă tu mi-ai pus gând rău, dar să știi că nu mor cu una cu două, chiar dacă sunt într-o veșnică agonie.
Ei, îți trec cu vederea toate cele spuse la adresa familiei mele, nu te cert draga mea, fiindcă acum, vrei nu vrei, faci parte din ea. Și cu părintele nu mai vorbi că nu ai tu dreptul ăsta, ai uitat de când nu te-ai mai spovedit? Ar trebui macar într-o zi de cinsprezece noiembrie să o faci, că trece timpul și cine mai știe ce se poate întâmpla.
Mă opresc aici, că mă scot ăștia de pe postul de comentator și mă fac direct răspunzătoare și nu vreau să mă găsesc pe la offtopicuri, cică e greu acolo, e undeva La munca de jos, și apoi asta îmi trebuie mie acum în prag de pensionare? Voi veni eu și la alte texte și îmi voi lăsa acolo numele meu de steluțar. De la purtătorii de sentimente numai bine!

ne-am cunoscut într-un prelung anotimp
haotic ne plimbam privirile Roșiori de Vede
răcoarea înserării ne încâlcea în lumina lui octombrie
ne-am trezit prea devreme
pe obrazul gutuilor se săvârșea un anotimp
cu ochii întorși ne dezmeticim la trecerea anilor
greierii își uitaseră somnul
ascunși printre ierburi
își căutau strunele
pentru singurătatea lumii

în seara aceea stelele au căpătat rădăcini
peste verdele câmpilor
ceasornicul învechit mai întoarce un an pe secundele
căzute în derivă
un zbor scurt se aude dinspre tine spre noi
dinspre cel ce vorbește în tăcere
doar zvonurile rătăcesc alandala
prin pocalul de șampanie

toți trag de mine
hai să-i spunem
La mulți ani!


Da, și acum poemul acesta peste care eu trec nu numai cu privirea dar mai ales cu sufletul, fiindcă fiecare cuvânt își are mișcarea lui haotică și dacă nu ți-l incorporez pentru o clipă să-i simți pulsul totul trece pe lângă tine cu: este frumos, da m-a impresionat si voi mai reveni….
Urmele de nisip, e mișcarea haotică a pașilor noștri printre noi si mai ales printre oameni, printre acei oameni cărora le este bine în tăcere, poate într-o fotografie albă, dar mai ales atunci când soarele ne străbate cu razele lui aurii gândul aducerii aminte, gândul că noi existăm , nu singuri, ci împreună cu alții. Poemul tău luat liber fără sa-l consider dedicație (dar pentru mine nu contează, e un poem ce și cum, sau cui îi este dedicat asta doar ție îți aparține) are toate valențele unui poem bun

Laurențiu- interesante semnificații ai dat tu poemului meu, eu îl credeam atât de matur încât am încercat doar un joc de cuvinte, prin semnificațiile date de tine ai mai tras câteva linii la portretul meu, cred că astea îmi lipseau: suflet rebel, contrast juvenil, prin aceste interpretări mă faci să spun și eu : mi-ai trezit ecoul pierdut al amintirilor frumoase...și eu mulțumesc! Eu mă simt copil dincolo de vârsta pe care o am și cu toate că spun eu că m-am maturizat încă scriu copiărește, sau poate e doar copilul din mine. M-am simțit mereu un matur-copil. Tu ai dat o semnificație deosebită la \'\'nisip în ochi\'\' și la \'\'castele cu flori\'\' față de ce gândisem eu, înseamnă că e de bine...

Am să arunc cuvintele undeva acolo unde, cum bine sublinia un critic al poeziei dinesciene la puncte puncte și apoi mă simt și eu undeva printre puncte puncte… La tine pot spune fără nici un fel de rezervă: deștepți prin cuvintele poemului imagini sensibile în ochiul cititorului, dar mai ales în fantezia lui: am să zidesc un cuib numai pentru tine / chiar dacă fiecare pasăre a paradisului / își privește nepăsător pretendenții și pleacă.
Proiectezi aici un univers vizibil cititorului, limbajul poetic traduce imaginile communicate, îmbrăcându-le în lumina intensă a trăirilor: am să arunc năvodul mai la adânc/ să-ți prind zborul între două noduri pescărești / am să învăț să dansez cu delfinii / și am să-ți îmbrățișez stâncile venerate de valuri / am să fur pentru tine tot cerul / chiar dacă numai în ochii tăi am învățat / se cuibăresc în serile cu nori sfinții.
Poemul tău e o impresie mai mult vizuală a unei reprezentări vizuale dar și auditive, într-o singură clipă reușești să emoționezi, dar să și unești versurile poemului într-un întreg. Mult sentimentalism, e greu să recunoști un Daniel Dinescu, dar mai ales un Zeu deghizat…

Când tac orele ne închidem în alte ore, care se deschid de noi, închise cu aroganță de alții, cineva fură cerneală uitând, că ne mai putem folosi și de inmă pentru a putea trece dincolo de cuvintele lor, ne regăsim în tihna neliniștilor celor ce străbat cu agresivitate uneori țări desenate cu unghiile pe asfaltul măcinat de vreme. Hai să intru direct pe text, acum am divagat spre alte trimiteri ale poemuilui tău după citirea mea. Găseasc aici asocieri de percepții, senzații și reflecții: când mă ridic pe vârfuri și ating cassiopeea cu mirare / ea știe numai atunci pot fi ziua noaptea sau chiar anul dragonului. Cuvintele se asociază rareori după raporturile reale dintre lucruri. Descopăr aici un fel de ermetism care gurpează termenii după anumite senzații: dimineața mă primește la o cafea neagră deosebit de amară / și întotdeauna citind / cred că atunci este mai tandră decât mama iubitul copilul / au pasărea cu pene violet. Strofa următoare: mă ceartă adesea că nu îmi găsesc în ea tihna și nu adorm decât / atunci când omul acela închide toate neliniștile în altă inimă / și visează țările pe care nu le-a străbătut încă, este ambiguă, dar nu e nici o carență în asta, pentru că ambiguitatea este una dintre legile poeziei. E aici un joc imprevizibil al asociațiilor subiective stârnite uneori de combinarea originală a cuvintelor: cerneală foi, cassiopeea, sfidează încolăcirea…

Și te-am ales iubire răsfrântă din secole trecute, e aici un vaet prelung, care este însăși substanța lirică, reacția emoțională, te-am simți prin cuvinte și vers, un sentimentalis al cuvintelor spuse în fugă, că ne vom întoarce mereu acolo la început. Dacă citesc pe verticală, obțin în plan orizontal: iubirii, suflet, durerilor, iubită, așa numai în prima strofă, impulsuri a unui eu poetic dus spre muzicalitate. Textul acesta e o adevărată melodie, eu doar uitasem cuvintele, melodii suprapuse. La tine muzicalitatea limbajului apare ca scop în sine sau ca expresie a unei intenții deliberat ludice. La tine limbajul poetic își are topica sa proprie, determinată de substanța afectiv – emoțională. Hai să ne împletim printre versuri cuvinte în spirală, să trecem peste origini, dar mai ales peste timpuri...

Primul vers cât o poezie, scos din relație cu întregul are o multitudine de valențe, sugerează frumusețea cerului prăbușit deasupra lumii: e închis în paradis și îngerii sunt în grevă. Versurile sunt așezate unele lângă altele fără să se indice raportul lor și natura acestui raport, e așa cum cineva ar lua notițe în timpul unei meditații. Le dai cititorului să facă ce vrea cu ele... Mă bucur că te mai văd!

De data asta chiar am picat în plasa ta, ce e de bine, e că nu mă cheamă, decît Maria și nu mă aseamăn nicidecum cu personajul tău, sfioasă, tandră și mai ales cu ochii verzi. Citeam rând după rând și savuram fiecare cuvând, mă gândeam că întorsătura va fi în final, dar nu-l prevăzusem așa, în mintea mea se derula alt scenariu. E incredibil mi-am zis! Păi deja mă cred colegii nebună, nebună de legat râd în fața calculatorului, dar ca sa-i conving că încă mai am până la boala de personalitate și mai ales cea de intenție sau de atenție, le-am citit și lor ...și pe parcurs mă întrebau: câți ani are tipul?... ei, așa se întâmplă cu aștia, care trec de o anumită vârstă, umbla la mai tinere...are bani omu? I-am lăsat să fiarbă până la sfărșit...și am râs împreună cu hohote ca la balamuc!

Te citisem nu de mult într-un text, când încercai minuni nebănuite de tehnica scrieri, neconsemnate în nici o teorie și analiză literară, ceva de genul rime din prepoziții, mi s-a părut extraordinar, te cred în stare de orice, dovadă este acest text, și nu că vreau să ți se acorde atenția pe care o meriți, cine știe poate undeva într-o carte, dar mai vedem...revin la textul de azi. L-am citit încă de aseara, și îmi ziceam că trebuie să pătrund, dincolo de cuvintele spuse aici: deschide cercul mai mult- uneori ești în imposibilitate de a explica valențele sugestive sub aspectul expresivității, simți și nu poți exprima, așa este acum în deschiderea acestui cerc. Cercul perfecțiune, deschiderea aceasta: ba aproape topise lumina-ntr-un ciob. Vezi te-am prevenit:

ești un slut, un milog,
fără s-asculte sfârâitul – sunt vie,
sunt rea,
mă amărâtule, coborâtule, doborâtule,
știu că ai vrea,
dar nu-mi ești nici măcar cât un bob
dintr-o mie,

- indiferent de cine spune este un dialog care te menține într-o plăcută tensiune, te vrăjește mai ales cu farmecul dicției impuse. Inefabilul poeziei – eul care se contemplă în însuși actul autoexprimării. Dar aici nimic nu depinde de poet, ci, doar de cititor. Limbajul poetic este deschis unor interpretări multiple, el devine prin sugestie, chiar nelimitat semantic.

căzătură de nimic mișcătoare,
mortăciune,
firescul mi-a luat firele și le-a căzut spre apus

- ei, da, chiar vrei să te cred de aici? Că: firescul mi-a luat firele și le-a căzut spre apus, e doar starea pe care vrei s-o imprimi, că deja pari obosit de tot ce s-a întîmplat până acum, ai mai introdus și mortăciune, care presupune o mare deschidere semantică, e aici ceva de domeniul impalpabilului, inaccesibil imitației naturii sau AltCuiva.

- Și iar:

oare
nu te vezi
ba chiar s-ar putea spune
că nici umbrele nu-ți sunt decât tropot de-ascuns
oare
chiar crezi
.............
a mierlă cu ochi de vițel

- Deschiderea limbajului poetic, așa cum credeam că ar trebui să-și urmeze cursul se închide în caracterul ambiguu al versurilor și cuvintelor: unde pulberea fină e-o perlă / vibrând cenușie prin dune, unde vibrând deschide mai multe perspective de lectură- exprimă, trădează o emoție, duioșie, delir...pînă la urmă ceva nedeslușit...

dinspre iarnă
corăbii coborau țărmul spre valuri de rune
.............

- de aici poți lua în considerare nivelul textului pe global – Întregul poem e o expresie poetică autentică, unică și deci irepetabilă. Versurile se modelează odată cu intenția poetică. Versul tău nu spune ceva precis, ci sugerează.

- Am încercat să mă apropii de absolutul imaginii prin reflectarea gândului în spirit, conceput ca o fântână fără fund... Încă mai caut!

Desigur că nu voi face numărarea silabelor, să vad dacă ai respectat o anumită metrică, ci mă voi opri asupra a ceea ce eu aud la citirea poemului tău. Mai întâi abordez într-o anumită manieră înțelegerea textului, pentru a descoperi legăturile profunde dintre cuvinte, dintre versuri... Metrica și prozodia după auzul meu sunt respecate, fără acestea poezia ar fi fără trup și suflet. Acestea sunt pecețile poeziei cu o anumită formă. Există aici o organizare muzicală a poemului: Străin, tot bat la porți zăgăzuite, / Iar îndoiala n-am cum s-o alung. Există aici o forță care vine din interior și încearcă să explodeze spre exterior: Nu-s purgatorii gîndurile aste! / În cine să mă-ncred și cui să spun / Pierdut că sunt în lumea de contraste? Poemul este construit cu migală asemeni unei dantelarii fine, în care nimic nu prisoseste si nimic nu lispeste și ne amintește de poezia sentimentelor adevărate: Aș vrea să mă-nțeleg și să m-adun, / Timpu-i zorit și nu vrea să adaste / Și n-am cum în dorință să-l supun...

P-S. Am citit de la postare, dar timpul m-a luat înainte și uite abia azi mă aflu aici, citindu-te cu drag.

Mihaela- știam că te vei regăsi aici, unde femeia ocupă spțiul, ocupă cuvântul și se îmbracă în slovele uneori greu de descifrat pentru un ochi neformat. Conturul chipului descris e doar de miresmele unei toamne pline de culori și da:

ne rămân în palme doar amintiri
despre cum ar fi fost
dacă

Alina – e o toamnă a anotimurilor aici, atunci când oamenii se cunosc dincolo de cuvinte, dioncolo de chipuri, când doar sufletele se îmbrățișează într-o iubire veșnică, așteptând mereu zorii, pentru a îmbrăca în lumină o taină ascunsă, doar oglinda este întoarsă melancolic spre zâmbetul meu de bunică. De asta sentimentele au miros de gutuie, iar levănțica poartă în ea aroma nopților de iarnă stând în fața sobei și depănând povești cu imagini de gând aiurea, și nu întâmplător trupul de ceață e doar al unei amintiri peste care privește cu boabe de aur icoana din raft. Mulțumesc pentru corecție!

Răzvan – te regăsesc din nou printre versurile mele, se pare că porți urmele arhanghelului poetic, încât încerci să traversezi cu pași mărunți, inima așezată chezășie spuselor mele aici. E aici o combinație de versuri: cele italice nu-mi aparțin, dar tu le-ai luat ca un tot și mă bucură acest lucru, înseamnă că am reușit să pătrund cu adevărat esența lor.
“Scoarța oglinzii întoarse” reflectă imaginea din interior a corpului, unde “o lacrimă mare de aur” strălucește în sine, acolo unde se află centrul ființei, regenerând “oboseala fiecărei zile” și transformând blazarea și plictisul în acțiune stenică. -doar pentru atât și aș fi fost mulțumită de efectul poeziei. Te mai aștept să știi, e un mod gorzav de a reflecta poezia