Maria Prochipiuc

De ce nu suntem la Alba azi, la Iași, la București, la Cluj și la... oricum acest sonet al tău pus în zi de sărbătoare arată că omul din tine mai ține la reperele naționale, că totuși măcar din când în când trebuie să ne aducem aminte de cuvântul patrie, care și-a pierdut demult semnificația. 1918 - rămâne o pagină a istoriei românești, ce reprezintă desăvârșirea națională. Sonetul tău exprimă întru totul starea pe care poate, ar trebui s-o încerce orice român, știu că azi la Alba Iulia au venit români și de dincolo de Prut, tocmai pentru a întări unitatea națională, chiar dacă noi nu suntem acolo fizic, gândul meu, al tău își doresște acest lucru și mărturie este acest sonet.

O stare deosebită mă face să cred că poemul acesta are în el adunat nu numai graiul obosit al îngerilor, dar mai ales aducerile amine ale copilăriei, o expresie reușită: încă mai plâng fluturii răstigniți pe decorul mânjit / de spaimele copilului; Oare copilul matur se simte un mic Picasso? Da, se simte aici un fel de regret. Regretul maturului că nimic nu mai este așa cum ar dori să fie, ci totul capătă alte înțelesuri. Am zis și altă dată aduni multe imagini într-un singur tablou, te concentrezi foarte mult pe imagine, cred că trebuie să ai în vedere și mesajul

Se apropie timpul când aducerile aminte de vremurile pline de albul omătului își face simțită prezența, aici doar lăsănd urme desenate de pașii, dar mai ales de priviri, acolo stă totul, în privirea spre înapoi, mai ninge și pe acolo? Dacă nu, întoarce privirea spre colindătorii care îți pot aduce starea prin cântecul lor, da aici a nins, iar în Bucovina omătul e cât casa. M-am bucurat în forma în care te-am găsit aici, a trecut atâta vreme, oare câtă vreme?

Și tu vii cu din astea? Până la urmă știi că era și o datorie morală față de cei care m-au primit acolo ca pe ceva ce nu poate fi definit aici, nu vreau să zic că ar părea o mare laudă, dar tu știi cel mai bine, și apoi eu am simțit dragostea acelor oameni și deschiderea lor. Mulțumesc pentru identificarea epigramiștilor, nu mi-a fost ușor, trebuie să-i mulțumesc prietenului Radu Păcuraru care și-a pierdut mai multe ore pentru a-i identifica pe rând pe fiecare, și acum în final mă bucur că totuși m-am descurcat cât de cât într-o lume necunoscută mie. Da, am făcut și ultimile notații, și dacă ai să te uiți ai să vezi că nu-i știi nici tu pe toți, au mai rămas câțiva neindentificați, bine că pe unii i-am pierdut nu se vor găsi aici, motivul nici eu nu știu.Urmează să fac și CD-ul și la următorul festival îl lansam…
Referitor la plicul tău, astea erau din culise, ca și alte lucruri care s-au mai întâmplat pe acolo, ai uitat se pare că și eu am plecat de acolo fără caricatură, fără… sau știi tu ce s-a întâmplat, mă gândesc că poate chiar tu ești acela… Păi domnule Diviza mai trebuie sa mai lași și pe alții să câștige, fiindcă din câte știu eu, în fiecare an ai plecat cu câte ceva. Mulțumesc pentru apreciere, știu că erai convins că nu voi mai scrie nimic după atâta vreme, dar ți-ai dat seama că durează. Să nu mă ocolești nici altă dată de la aceste manifestări. Mulțumesc!

Am învățat câteva litere din abecedarul tău de iarnă, simplitatea versului, îmi spune că metafora stă ascunsă după fiecare cuvânt, poate la ultimul vers din prima strofă există un fel de estompare, mă gîndesc că totuși are un rol, de a ne opri măcar pentru o clipă și să recitim prima literă, strofa a doua este reușită și are un ritm aparte, b-ul de la începutl versului, fiind o literă închisă, aveam impresia că ceva n-o să mergă , dar el deschide cuvântul si-i dă o frumusețe aparte. Urmează strofa a treia și ultima care concentrează frumusețea poemului la cumpăna anilor

Dumitre, nu cred că ai reușit performața să citești pe nerăsuflate acest articol, fiindcă știu eu câte căni de ceai am băut și ceva cafea după ce l-am aranjat în pagină la recitire. Am descoperit că oamenii acestia sunt niște oameni minunați, ei stau tot timpul cu săbiile gata de atac, dar niciodată nu rănesc. Acest articol s-a vrut a fi în două părți, apoi am renunțat și l-am pus sub forma aceasta, zic eu foarte concentrat, aici e derularea doar a doua momente, ca și altă dat spun că poate voi reveni cu un jurnal de călătorie… dar timpul acesta și-a scos sabia mai ceva decât epigramiștii și mă atacă fără mila…Interesant ar fi să contribui și tu la diverse reviste din România, doar așa te poți aranja pe hârtie... Interesant este că am decoperit într-o antologie pe Sorin Olariu, apoi citind la biografia lui Valeriu Cercel am văzut că și el face parte din cenaclul Frunza de arțar… eu cred că de aici epigramiștii noștri au ce învăța

Bun venit aici! Testul tău de început aici pe poezie are multe valențe, dar azi voi trece peste text și doar îți voi ura inspirație și acest pas făcut către poezie, indiferent de ce și cum să nu te oprească în nici un fel de drumul pe care ai pornit

Prin desfrunzirea teilor doar gândul poate străbate și ființa poetului, pentru ai simți miresemele atunci când viața începe dimineața și se sfârșeșete tot într-o dimineață. Dacă în unele poeme am descoperit o frământare a omului și după a poetei, din acest poem străbate o liniște precum mirosul florii de tei. Dacă în unele poeme ambiguitatea cuvântului era aleasă cu atenție, aici simplitatea cuvântului câștigă teren pe acest tărâm numit poezie. Și iar, dacă în unele poeme, cioburile erau adunate pentru a reface întregul, aici întregul rămâne perfect până la capăt, doar ultimul vers e aruncat așa la întâmplare să mă duci pe mine cu gândul spre alte…

Ai intuit bine, moartea lui Dumnezeu în noi, aici e un pic altfel, nu e vorba numai de moartea spirituală, ci chiar de moartea fizică, atunci când tu singur decizi acest lucru, când vrei să distrugi darul primit. Și partea a doua, abia acolo se desfășoară totul, chiar chipul blând al icoanei nu mai are nici un efect, fiindcă Dumnezeu este deja distrus în noi. Știu eu, dacă e mai degrabă filozofică, e posibil, eu o simt ca pe ceva care a fost în mine și acum plutește deasupra mea, e poate mai mult o filosofare, de asta ți se pare greu, dacă și pentru tine e greu de digerat, tu cel care îl crești pe Dumnezeu în oameni, apăi...cred că așa sunt eu mereu încâlcită, și poate totuși când timpul îți permite să treci dincolo de cuvinte: pictural așezi într-un pahar tristeți izolare și teama de moarte
să-ți sculptezi interiorul peșteră ca într-un lichid te topești plutire
crezi că merită să te interiorizezi ca lemnul de santal în noaptea umbrită de duhuri
somnul lumii nu e pentru vârsta aceasta

și:cineva te îndeamnă hai bea bea bea tot respiră și ultima picătură

Să te întorci doar aici, mai mult rămâne, încă nedescifrat

Ca un aer proaspăt de munte, par versurile acestea așezate la cumpăna dintre schmbarea de climă, și eu te respir, dar așa pe față, că doar săruturile se fură, păi cred și eu ai luat de pe la alții și ți-ai îmbogățit poemul cu stațiuni baleno…ehei, ai ajuns se pare în vârful muntelui, și asculți anecdote, vezi că unele au înțelesuri diferite de tine, iar altele sunt prea aproape de piele și … te poți trezi pe planeta cu nume de fată.
Versul: când vin la sânu-ți mă simt ca într-o stațiune balneo+climaterică
îmi stă aiurea pe buze, poate faci ceva cu el, mai ales cu balneo- climaterică

Simplu, frumos, vers plin de culoare și imagini, e acolo un joc de cuvinte între lumină și întuneric, un contrast care tinde mai mult spre multitudinea de culori, fiecare secundă prinde culoare, fiecare culoare îmbracă un timp... și, oare, vom înțelege de ce? Azi altfel decât ieri!

Cu zâmbetul acela discret așa cum bine ai observat tu, l-am cunoscut și eu pe Costin, era aprope de ziua lui Nichita Stănescu, ne întâlnisem la umbra versurilor, un timid după cum am întâlnit mulți poeți, parcă mult prea timid pentru vârsta lui și mai ales pentru un om al scenei, da, așa l-am cunoscut, mult prea sensibil, și parcă mult prea feminin, apoi a urmat începutul lui aprilie, când mirat de evenimente s-a trezit ridicat pe înalte trepte ale agoniei, se întreba și mă întreba dacă merită acest lucru, i-am zis că poate Da! Da cu litere mari. Timpul a trecut și ne-am întâlnit întru apăsarea tastelor pe o scenă imensă numită Roșiori… ei da, timiditatea era cu adevărat, așa e Costin, timid, stătea cuminte în sala de festivități, parcă mult prea singur, l-am văzut, eram cu obiectivul pe toți poeziști, apoi… da că a mai urmat și un apoi, trec pe lângă el , îl las să văd dacă… da se ridică și vine spre mine.. și surpriză se prezintă exact cum ai făcut tu dragă Sache… sunt Costin Tănăsescu…și eu răspund la fel, știu…si încă un moment al timidității lui l-am simțit în ziua de 22 noiembrie când i-am dăruit ceva din preaplinul meu…da și desigur că voi cei de acolo: tu Sorine, Camelia, Amadriada, Madim și nu în ultimul rînd vocea lui Peia ați vrut să-mi umpleți ziua de sâmbătă și m-ați adus prin intermediul telefonului purtat de la unul la altul în atmosfera de acolo… aud din nou vocea lui Costin, emoționat…Maria mi-am dorit să fii aici, dar poate ne vedem la Iași ( știu că ne vom vedea la Iași, dar atmosfera de acolo nu are nimic comun cu ce va fi la Iași, acolo totul a fost doar pentru tine,mi-am dorit, dar nu s-a putut)…ce faci suflete?...dau autografe… eram acolo și totuși nu se poate exprima în cuvinte tristețea care m-a cuprins…peste câteva ore din nou în atmosfera evenimentului, probabil se schimbase locația, de data asta Madim, Amadriada - Maria ești în sufletul nostru, să știi că ești cu noi aici, te purtăm în gând, din nou Costin…eram cu voi acolo și totuși, ochii nu-și găseau astâmpărul, sticleau de ploaie….

Și acum despre text, până aici am vrut să exprim și eu starea trăită, dar dacă nu veneai tu cu textul acesta de suflet, cine știe…. O scriere ca un jurnal de călătorie în care sunt surprinse momentele cheie. Pe lângă toate, tu Sorine esti mai mult poet decât prozator: Aveai impresia că sufletul lui plutește undeva între cer și pământ, modelând cu inspirația lui versuri din nori stropiți cu stele și artificii roșii… Ochii lui visători sunt ai unui călător fără bagaje, printre versuri, idei, imagini. Atunci când îi prindeam privirea, avea surâsul acela dezarmant, sincer, al omului simplu urcat prea brusc pe-o treaptă râvnită, de altfel, de toți artiștii adevărați.

Sorine poți fi considerat un mare portretist, l-ai conturat atât de real pe Costin, pentru că și tu așa cum spuneai de personajul tău ești înzestrat cu un deosebit simț al cuvintelor. Ce ai scris tu aici îl pot numi eseu și ar fi bine să îl treci acolo, pentru că LUV, așa cum îl numești tu este și al nostru, al tuturor celor care îi iubesc poezia, dar mai ales pe omul Costin Tănăsescu.

Sorine, păi ce-mi spune-ai omule, poetule, că nu te pricepi la poezie, păi câtă poezie ai adunat tu aici în proza aceasta, și cum ai pus versurile așa printre … Scoate de la personale textul fiindcă locul lui e la eseu… toată aprecierea celei care încă nu și-a uitat tristețea unei zile de sâmbătă, am fost cu voi și nu am fost…

Un fel de exorcizare a timpului între cel de ieri și poate ce a mai rămas, darwin fiind punctul de plecare, sau legea în care se încâlcesc toate, persoanaje aduse din lumi diferite, un darwin și o ofelie, toate într-o învămășeală a eternului. Pe ape se duc toate chiar și cântecul de harpă se prelinge între alb și prea mult negru, dar nu mai departe de urmașii lui Adam, care au ajuns undeva în realitate imediată a lanurilor, povestea continuă, plină de banalități, mereu cineva lângă foc o va repeta până la sfârșitul veacurilor:

dacă n-ar fi, nu s-ar povesti,
eu desenez o măr cu parfum de magnolie alb-vilolet
maimuța doarme la umbra unui sfinx
charles e tâmpit.

Uite, am simțit că această scrisoare are nevoie de un răspuns, da de un răspuns, fiindcă parcă eram și eu pe acolo. Uite vezi fără tine cafeaua o greșesc mereu prea dulce, de fumat m-am lăsat, scrumul acela de gânduri mi se așeza pe buze și îmi acoperea cuvintele, și nu știam cum să le iau decât așa la voia întâmplării. Îți și văd ochii deschiși către toamna aceasta căpruie, care își schimbă culoarea frunzelor de la verdele crud spre albastru cerului. Te asemăn boabelor de rouă așezate delicat pe frunzele încă necăzute la rădăcina copacului. Știi nu mai cânt nici la chitară, aud doar din când în când sunetul unei viori, care plânge în fiecare noapte și mă face să te visez…

Diminețile unui spetembrie descoperă genunchii reali ai căinței, genunchi ce decupează marmura dând forma zilei, a zilei de azi când parcă o simt mai tristă ca ieri, a zilei în care drumurile toate duceau undeva spre un nume numit iubire, LUV… se vede că drumurile au fost oprite în îngenuncherea anotimpului între alb și restul de culori...

Textul tău cuprinde fumusețea stării de rugăciune, mai mult de spovedanie: palme nedormite se pleacă uitărilor / își caută-ncet genunchii / printre urme de vânturi și geruri / șoptite-ntr-o viață…te regăsești undeva la răspântie de, acolo unde drumurile se împart, acolo unde vin aducerile aminte, a ce-a fost: pierdut-am pariul undeva la răspântie de drumuri prea largi / ascultam glasul preadulce al unei noi eve-n livadă. Mai mult decât rugăciune, e o adevărată spovedanie a spiritului, e o formă de regret a lipsei de comunicare între oameni,și totuși dacă la început în ființa noastră, în relațiile dintre noi era întuneric acum, după ce am avut acest dialog imaginar, ne trezim în lumină. Semnificatia primei strofe așezate și la sfârșitul poemului e împlinirea poemului, parcă dacă nu era acolo trebuia pusă obligatoriu:

palme nedormite se pleacă uitărilor
își caută-ncet genunchii
printre urme de vânturi și geruri
șoptite-ntr-o viață

se face lumină

Azi te găsesc altfel decât ieri și poate altfel decât mâine: erai doar o urmă pe nisip / mai degrabă suferință a stâncii / căreia îi modelasei spinarea / căci niciodată nu am mai fost / atât de bucuros de trecerea anilor / așa cum astăzi mi-ai zis. Pașii mereu spre târmuri, spre țărmuri necunoscute: aleargă râzând să te prindă din urmă / spectator vântul nu-și poate-ascunde uimirea, interesant mi se pare: tu copilul meu devenită femeie – parcă ai fi deja tată, sau masculul din tine vede acest lucru?
Interesante versurile acestea:

însă mereu am să știu
că azi iar te-am văzut amintire
din vremuri cu părinți prea copii
și un soare prea mic să-ți cuprindă
iubirile toate
aici e cuprinsă toată filozofia textului, te-ai schimbat omule, nu te mai recunosc, probabil mediu e de vină… cine mai poate ști… eu cea mică și trasă prin inel

Copilul din tine se joacă de ieri pe șevalet așezând culorile pe anotimpuri, ai exprimat atât frumusețea toamnei cât și frumusețea sufletului copil, consider că versul doi mai trebuie lucrat, se estompează la armată uscată, trebuie să găsești altceva, am o idee, dar te las pe tine, tu îți știi starea și ce te-a determinat să scrii, ești singurul care trebuie să schimbi dacă e ceva de schimbat, în rest e de bine!

O dată tu, o dată… am să te-mbrac în straie de anotimpuri cu degetele îți voi răscoli singurătatea timp… E doar o impresie scurtă la citirea acestui text. Părerea mea despre acest texte: ai aglomerat prea multe idei intr-un singur poem, încerc să pătrund și nu reușesc ori nu am înțelegerea necesară, eu aș renunța la prima strofă si le-aș lăsa pe celelalte două, iar ultima strofă este semnificativă și iar dacă ar fi după mine poemul tău ar arăta așa:


în brațele tale mă aflu prunc și pensulă deopotrivă
naufragiată univers și tu femeie ce porți semn în pântec
ești născătoare și nu vom putea înțelege unde ne duci
ne rupem din tine și totuși ne ești străină

P.S = din prima strofă aș dezvolta un alt poem, e doar părerea mea!

Nu revin la textele acestea, nu răspund la comentarii, las libertatea celui sau celei despre care vorbesc, dar aici, totuși este ceva de remarcat că voi ați reușit să treceți de un anumit canon și să veniți cu completari în realizarea portretului celui ce poartă numele de Costin. Eu vă mulțumesc, dacă nu v-ar supăra aș selecta din comentariul vostru și să trec în partea de sus în pagina textului, anumite nunațe care merită să stea acolo.Totul depinde de voi, dacă nu las așa…