Maria Prochipiuc

Cursivitate a dialogului, o expunere frumoasă a faptelor, într-un cuvânt totul e plăcut. Simplitatea dă frumusețea textului, iar dacă vrei să iesi sau sa intri putin în cotidian o poți face citind acest text.

Oriana, oamenii sunt ființe ideale, nu știu cât am reușit eu să pătrund în lumea ta (am exclus cele trei volume). Sunt convinsă că fiecare își înmulțește ,,talantul\'\' după puterile pe care le are, iar tu faci acest lucru deplin! Mulțumesc tuturor celor care au îngăduit o clipa asupra acestui text și au putut să descopere poate misterul lumii Luminitei Suse.

în fibrele fiecărui copac există o carte o voi deschide și o voi citi ca și cum ramurile lui mă vor mai umbri încă odată o voi citi făcîndu-mă părtaș uciderii lui securea ochilor mei îl va doborî încet pagină cu pagină Părtaș uciderii ( dur de tot ) - aș spune poate sacrificiului sau jertfei , dar e modul tău de exprimare care proiectează decorativ imaginea copacului luând alte forme: pagină cu pagină. Cromatic vibrează tonuri clare (verdele ascus al ramurilor): ca și cum ramurile lui mă vor mai umbri , iar ochii pentru mine sunt emblema clară a cunoașterii. în cristalele fiecărei pietre așteaptă o casă va fi locul în care mă voi odihni ca într-o peșteră vinovată de geometrie în fiecare colț voi atinge rănile stîncilor măcinate în var mîinile mele vor smulge lutului ultima vlagă cărămidă cu cărămidă Ultmul vers de aici îmi sugereată esența: cărămidă cu cărămidă, exprimată în cuvinte simple ,,construcția’’ făurește o imagine palpabilă: mîinile mele vor smulge lutului ultima vlagă. în pîntecul fiecărei femei înmugurește un copil îi voi întinde mîna și el va fi semenul meu ca și cum ea ar mai cînta același cîntec de fecioară întotdeauna îi voi spune adevărul despre naștere și moarte învățăturile mele vor tăia acest cordon ombilical Aici văd o naștere pe jertfa ,,copacului’’, pe jerfă se poate clădi cuvînt cu cuvînt , am descoperit aici idei pe care sufletul tău le manifestă stimulând memoria cititorului pentru cunoașterea lumii tale.

Azi sunt văzduhul din paharul de cristal nu-s lacrimă nici val de mare ajuns ca un pirat la mal... Acest Azi dă frumusețea poemului tău, emoția intelectuală uită de toate și se prinde în jocul dragostei. Îți faci un portret interior, vibrezi inconfundabil prin faptul că ești văzduhul, clipe privite prin cristalul lacrimă. Azi sunt aripa umbrei, dorul fără taină sunt amintirea mea venusiană pe nepăsarea ta trist suverană... Totul pare fracționat, dar necontenit și iscoditor : dorul fără taină explorări tenace pe pe nepăsarea / ta trist/i> e o ,,tânjire’’, o nevoie de absolut - suverană... Azi nu simt ploia nici dezamăgirea cu tine in gand mă joc iar de-a iubirea, iubirea unei clipe ce-o să fie in amandoi doar prag de poezie... Sfârșitul mi se pare fascinant, profunzime și coerență a versului, clipa pare a fi simbolul poeziei tale .

boabe de ploi răsturnate jucăuș de pe glob Sublimul pare repetabil, boabele poartă în ele adevărul pământului, jocul lor e bucuria verdelui, iar globul se prinde și el în joc pentru a închide ,,limitele’’ cerului. în urmă strălucește irisul cu gene de curcubeu Curcubeul e bobocul care înmugurește culori dătătoare de viață iar genele martore la minune se grăbesc să răspândească izvoarele din univers.

Da, gingașe versurile, tu ești ca un copil nu reușești să ții nimic pentru tine, le spui așa cum inima le cântă, știu mai târziu vei reveni asupra lor si poate ascunzi pe undeva misterul, chiar acolo în buzunarul de la piept...

am intrat în cameră și mi-a fost greu să spun bună după atâtea ore în care am tăcut și-am scris pe un butuc plin de lăstari: Tăcerea pusă în primul vers sugerează deja ceva sonor, e parcă senzatia unui timp de mult căutat, pare începutul unui discurs... pot spune chiar un preludiu la ce urmează... de data aceasta am zburat am fost fluturii pe care i-am ucis acum câteva zile în lanul de țigară al ochilor dilatați la soare, Tablul începe să se contureze… taci, da? Despuiat de tăcere devii un evocator grav, pui accentual mai mult pe ce-a fost, puțin zeflemitor. sărutam joc de epopei în colțul umbrelor când genele au început să se dezbrace tremurând gravitația ce se pisicea la luna împăturită în voal de mireasă, colorând briza izvorului adunat într-o peșteră un fel de savană ruptă într-o margine sau doar plajă de două lumi Acest poem poate fi citit ca un joc, o pluralitate de semnificări: genele au început să se dezbrace, luna împăturită în voal de mireasă, briza izvorului adunat într-o peșteră, există o mulțime de porți deschise, ai libertatea să intri pe unde vrei…eu am să aleg doar pretextul de visare, o viziune ,,concretă,\'\' care te pofetește să cauți dincolo de explicații. Unele cuvinte par a avea virtuți magice: voal de mireasă, peșteră, două lumi, toate acestea le vad deasupra nivelului fiziologic. unde bronzul ardea iar slujba de dimineață a vameșului dăruia împărtășanie sufletelor rătăcite, adormite de cu seară lângă fântâna ce spunea povești Incursiunea unui ,,peregrin’’ în căutarea sublimului ,,foc’’ undeva deasupra abisului, deși ispititoare cuvintele: dimineață a vameșului; împărtășanie sufletelor rătăcite; fântâna ce spunea povești... vreau să le las acea umbră de mister... să nu spun îndeajuns. m-am îngrămădit într-un colț de cameră și ascult ceasul primit cadou ce încă mai ticăie sacadat ca un neo-post-modernist afundat într-o petală de trandafir imperial În aceste versuri, ce rețin e doar ceasul (care fizic nu există ???), care trebuie să mențină mirajul , starea între conștient și inconștient, e parcă ceva ținând de Divin. Și…parcă ar fi fost suficient fără: m-am săturat de goliciunea difuză a apei, de zborul iberic de tremurul celulelor împărtășite cu eternitatea de cele două lumi strânse într-un buchet uitat pe marginea drumului de glasul ce tace, de inima ce nu mai bate de vrajă, de simplu, de concret de ceasul primit cadou ce încă mai ticăie după atâta timp în care l-am ascultat înfiorat și-am tăcut să-mi spună ceva pentru a păstra misterul… dar subconștientul vibrează, simte nevoia evadării din vechea orchestrație...

Draga mea Marilena, Da, amintirile rămân acolo unde doar timpul le poate opri, nu știu dacă sunt aproape de poezie, în schimb știu că vreau să exprim doar ce simt. Îți mulțumesc!

Ma inființez și eu aici la tine, știi nu-mi plac ,, bârfele’’ dar dacă tot se poartă și unii deja văd nuduri în ochii lor sticloși de blestemul cuvintelor nu ai cum să-i oprești. Altii îți mâzgâlesc fața și se târăsc molâu prin smârcuri de cerneală, atribuind cuvîntului năluciri sexulale sau de altă natură, vrea să-și măsoare puterile incitante prin fraze ușor articulate, folosind cuvântul doar pentru vânat. Iar alții mult mai... se cred a fi eterni, insistă asupra trăsăturilor lor fizice pătrunzând în actul scrisului ca ,, mucenici’’… tortura e cumplită când îl crezi pe celălalt prieten de suflet... Scrierea ta cred că a pornit dintr-o realitate care mi se pare usor revoltătoare, dar așa se nasc constructorii de cuvinte...

Îți mulțumesc pentru sensibilitatea cuvintelor tale, tu știi să pătrunzi în frumusețea sensurilor, poate nu întâmplător ma regăsesc și eu în textele tale.

Eșec______singurătate absurdă, dusă până la dorință, chiar desfătare, acolo unde râurile seacă și râmîne doar iubirea din priviri. 2 Iunie Amprente______topire tainică a dorului unde nimeni nu-și mai aduce aminte că eu auzeam ce tu nu-mi spuneai, clipe spânzurate de genele răsăritului căzute în respirația adâncă a lacrimi. 3 Iunie Zbucium______ preludiu unei căutări atunci când cerul îți este la picioare, zbor fără aripi între două clipe mărturisite, gata să cadă... e... ca atunci, când lucrurile nu mai pot fi simplificate de siplitatea lor, iar dinăuntru nu se mai poate exterioriza. 4 Iunie Fulgere______ ruga palmelor împreunate trimisă spre pământ, sensuri rătăcite ale cuvintelor revoltate spre prăpastia dintre cer și mine. 5 Iunie Presimțire______trecutul renăscut în prezent ca un semn heraldic pe harta inimii tale, îmi aduci aminte că a fost o dată... și... că încă nu trăisem destul, iar cântecul înmugurea la începutul verii.