ceas-ul unei slujbe

am intrat în cameră și mi-a fost greu să spun bună după atâtea ore în care am tăcut și-am scris pe un butuc plin de lăstari: Tăcerea pusă în primul vers sugerează deja ceva sonor, e parcă senzatia unui timp de mult căutat, pare începutul unui discurs... pot spune chiar un preludiu la ce urmează... de data aceasta am zburat am fost fluturii pe care i-am ucis acum câteva zile în lanul de țigară al ochilor dilatați la soare, Tablul începe să se contureze… taci, da? Despuiat de tăcere devii un evocator grav, pui accentual mai mult pe ce-a fost, puțin zeflemitor. sărutam joc de epopei în colțul umbrelor când genele au început să se dezbrace tremurând gravitația ce se pisicea la luna împăturită în voal de mireasă, colorând briza izvorului adunat într-o peșteră un fel de savană ruptă într-o margine sau doar plajă de două lumi Acest poem poate fi citit ca un joc, o pluralitate de semnificări: genele au început să se dezbrace, luna împăturită în voal de mireasă, briza izvorului adunat într-o peșteră, există o mulțime de porți deschise, ai libertatea să intri pe unde vrei…eu am să aleg doar pretextul de visare, o viziune ,,concretă,\'\' care te pofetește să cauți dincolo de explicații. Unele cuvinte par a avea virtuți magice: voal de mireasă, peșteră, două lumi, toate acestea le vad deasupra nivelului fiziologic. unde bronzul ardea iar slujba de dimineață a vameșului dăruia împărtășanie sufletelor rătăcite, adormite de cu seară lângă fântâna ce spunea povești Incursiunea unui ,,peregrin’’ în căutarea sublimului ,,foc’’ undeva deasupra abisului, deși ispititoare cuvintele: dimineață a vameșului; împărtășanie sufletelor rătăcite; fântâna ce spunea povești... vreau să le las acea umbră de mister... să nu spun îndeajuns. m-am îngrămădit într-un colț de cameră și ascult ceasul primit cadou ce încă mai ticăie sacadat ca un neo-post-modernist afundat într-o petală de trandafir imperial În aceste versuri, ce rețin e doar ceasul (care fizic nu există ???), care trebuie să mențină mirajul , starea între conștient și inconștient, e parcă ceva ținând de Divin. Și…parcă ar fi fost suficient fără: m-am săturat de goliciunea difuză a apei, de zborul iberic de tremurul celulelor împărtășite cu eternitatea de cele două lumi strânse într-un buchet uitat pe marginea drumului de glasul ce tace, de inima ce nu mai bate de vrajă, de simplu, de concret de ceasul primit cadou ce încă mai ticăie după atâta timp în care l-am ascultat înfiorat și-am tăcut să-mi spună ceva pentru a păstra misterul… dar subconștientul vibrează, simte nevoia evadării din vechea orchestrație...