Dezlegați de iubire

Maria este poeta sinceritatii nemarginite... imi inchipui uneori, oare gresec?
ea se confunda cu poezia... o traieste neindoielnic si ne lasa nou putinta ori neputinta de a o intelege! lasam timpul sa-si arate zestrea... uneori sub zid gasim Tristani si Isolde... uneori singuratatea intr-o lume careia nu-i gasim o definitie, excluzand puterea! suntem Oile domnului... iar carmuirea asemeni calaului.... ai... dar prefer sa raman in inima poeziei, aici recitindu-te!

Citind poemul tău, Maria, m-am pierdut în sonoritățile lui calde și mângâietoare, în frazarea prelungă și am văzut degetul tău care îmi arată oscilația cuvântului între Ghilgameș, Mahabharata, Psalmii lui David și poezia modernă și postmodernă de dragoste și mi-am spus că e nevoie, mare nevoie de poezie și că e nevoie ca poezia să devină drogul zilelor noastre - poate așa vor înțelege oamenii care este esența vieții -!!
Cu multă stimă
PP

tu esti la drum cu poezia. traseu labirintic in virtutea anotimpului pe care il parcurgi cu aceeasi mirare si minunatie ca intaia data. la drumul acesta, prea preocupata poate de natura lucrului ce te inconjoara, nu te vezi cat esti de frumoasa. exista prin tine povesti fabuloase cu lumi din alte dati si tu esti parte din ele, maria. reverberatiile vin pana la noi, din praful tau de stele.
si stelele stralucesc in mii de culori..

incantata sa parcurg alaturi de tine, de fiecare data, itinerarul tau de suflet imbogatit.

Linea

DDD- Dedoruldoruluidedor, uneori nu mai reușim să ne oprim, nu greșești cu nimic, sinceritatea ( nu ma laud) mă caracterizează, știu că uneori doar eu mă înțeleg în ceea ce scriu, dar e important să încerci a percepe starea cuvintelor ;i înțelesul lor, cum te mai scot eu din inima mea, a nu a poeziei? Scriind un alt poem, nu? Mulțumesc pentru cuvinte și în mod deosebit pentru faptul că mi-ai amntit de Tristan si Isolda…

PP – Frazarea prelungă are o explicație, mai ales începutul dezordonat al lungimii versurilor, dar încă nu voi spune nimic. Îmi place mult de aducerea aminte a lui Ghilgameș ( m-a fascinat la un moment ), nu am încercat să mă văd într-un curent sau altul, poate la timpul potrivit se va putea spune și acest lucru. Mulțumesc mult de tot!

Dana - Femeia țese mereu cu gesturi invizibile, vălul de speranță și frumusețe al vieții. Poezia feminină e de cele mai multe ori o ofrandă adusă femeii care visează și luptă pentru a rotunji nesfârșita frumusețe a acestui pământ. Din praful nostru de stele aruncăm să umplem în nopțile reci cerul de lumină. Suflet de femeie, ce îmbraci de fiecare dată cuvintele în lumină de culori.

Ce ciudat e faptul că mulți poeți de aici au în finalul poemelor rostiri esențiale, foarte profunde, cu imagini poetice splendide. Din păcate puțini reușesc să înțeleagă că e mult mai bine ca TOT poemul să fie în aceeași tonalitate înaltă. Și la tine, poemul începe plat, banal: \"soarele cu aripile sale depărtează norii fără cuvinte / ploaia fulguind a martie se rostogolește peste pământ îmbrăcându-l în alb\", pentru ca, în final, să explodeze formidabil: \"aștept semne să mă reînvețe mersul în doi
să mai pot bea din frumusețea acelei clipe
s-o pot lăsa să zbuciume poemul
ca o închipuire de fericire
mor pe o filă\"
Poate că, după ce scrii un text, ar fi bine să-l lași în sertar cîteva zile, după care recitește-l! Poate că atunci îți va suna altfel și te vei debarasa de inutilități. Oricum, ai o bună predispoziție pentru poezie. Mi-a făcut plăcere să te vizitez, IS

Tocmai azi vrei să-mi faci daruri ? Credeam c-am învățat să mor. Credeam c-am învățat să scriu pe frunza ruginie cu nisipul adus de vânturi din pustiu. Credeam c-am învățat să-mi plâng trecutul, zbuciumul gândurilor, singurătatea fără chip, cu vinul din pahare, toamna, in lungul drum spre dezlegarea la cuvinte. Nu mai conteaza anotimpul. Necunoscutul e in noi.

Hoinăresc cu vântul dinspre zori spre miazănoapte.Viața mi-o conduc spre rătăciri ușoare. Patimi din suspin desprind. Visuri imprăștii in nostalgii târzii. Tăcerea trece agale hoinărind printre cuvintele îmbrățisate de un dor neâmplinit. Dorințe adânci se strivesc de piatra decapitată din stânca. Nu mai conteaza anotimpul, necunoscutul e in noi.

Îngenunchez. Pe lespedea albă îmi iau îngerii aproape și mă spovedesc cerului.
Dezleagă-mă de focul veșniciei. Azi vreau să nu mai mor. Azi vreau să nu mai zbor. Lasă-mă să-mi scriu gândurile pe hârtie. Aș vrea prin vorbe imaginare, răstălmăcite, să-ți pot cânta. Aș vrea să-mi fie calea presărată cu flori purtându-mi prin inima șovăielnicâ un colț din anotimpul acela când te iubeam. Aș vrea să mai pot bea din tinerețea acelui mai, să mai pot bea din frumusețea acelei clipe cand învățam mersul in doi, când iți eram ciutură. Nu mai contează anotimpul. Necunoscutul e in noi.

Nedumerit stau pe marginea unei povești vrăjind petalele unei flori de nu mă uita. Mă iubește, nu mă iubește...Peste fierbințeala frunții vântul aleargă dinspre zori spre noaptea târzie. Să fie ceasul veriga ce ne leagă ? Dar dacă-mi vor rămane slovele închise intr-o taină, de frica pasului ce vine dinspre tine ?

Nu mai contează. Mă-mbolnăvesc respirându-ți nemărginirea.

Cuvintele tale mi-au amintit ce dor imi este de florile acelea de mai,de verdele ciucure pe suflet a gradinii botanice,de huruitul atat de neschimbat din trecuturi a tramvaielor... Si eu astept sa povestim la o ceasca de de soare un licar de cuvinte. Cu drag...

Maria,
am citit cu interes si placere. sunt de acord cu prietenii nostrii, care, zic eu, au sesizat esentialul: poetica/pohezia. succes!


cu prietenie,