Maria Gheorghe

\"uneori povestea miroase a flori\" si pietrele canta sub cascada...\"gargarita cautand o zeita\"....diafana,.....cineva asteapta pana uita,...peste asteptare cade si zarul lui rotund...

apare pe Scara ta o carare ce urca pe stanca, la Zidul Alb,...o alta coboara spre Plaja insufletita de pietre si scoici, acolo, un alt Zid inaltat de Alb....si intre ele, toate prind viata intrebarilor si mirarilor ce le duce in tacere numaratul pur pana la 8...nesfarsita numaratoare....

.....si Ponna latra a bucurie ca va primi scrisori....de la cei ce-i anunta in vizita la tine....pe Stradela....acuma stii....

pe alocuri, cuvintele tale nasc necuvinte de taina limpezite de raza aceea care se furiseaza prin \"ochiul colorat al ferestrei\" de la Casa cu iedera....

mister si taina pe tabla de Sah cu hazardul...

acesta e semnul meu de bucurie, ti-l las langa Ceasca de cafea de la ora sase...si de mai crezi in semne, vei afla ce deja stii demult...

azi e ziua ta....\"o mura-n gura\"....de la \"corul broscutelor\" am aflat...sa-ti fie cu sanatate, bucurie si cant...

sa-ti fie sufletul floare de poveste...

E...la nesfarsit ne luptam cu morile de vant, dar asta-i cantecul...cateodata de lebada, altadata de sirena,...cel fericit de privighetoare,...dar de cantatul cocosului la ora aceea atat de fermecatoare a diminetilor!?...mai vine adesea si tacerea ce macina pe dinlauntru si vise si abise....bine e ca are ce macina...pe stomacul gol ar fi mai rau...

cu drag,
maria

si iar cantecul ma cheama spre locul ce cu dor \"toaca-i spune lemnului povesti\"...
e-atata vatra cu miros de paine calda...
astept si parca tot aud acele \"umbre de sclipiri dumnezeiesti\"...

tare e bine printre cuvintele tale cu miros de radacini...

maria

bineanteles ca am numarat iar, si iata de ce am dat, de biletul tau cu 13...

\"pe vreme de seceta se-ntampla multe\"...infloresc cactusii in desert...apoi, cubul acela rotunjit! ai vazut vreodata un zar rotund?...

cu drag
maria

sa-ti vina Cuvantul din adanc, de acolo, unde fantana ochilor e binecuvantata de ce-i mai sfant...

cu bucurie la usa ta
maria

de ce-ai dat Doamne Cuvant
Poetului cu rana din cant?
sa-si lase pe noi din durere
sa faca din vers un vis
intre Mures si Cris...
un zid insufletit de Ana si prunc nenascut
o salba de lacrimi la Masa Tacerii
o Poarta ce saruta pamantul cu toarta...
si mai presus de toate
un Cuvant nespus...
ce s-atinge dureros de adanc
unde isi face cuib ecoul
sa-si inalte Scara spre Infinit...

mult mi-a placut doina ta la caval,...eu am auzit si toaca...

cu bucurie
maria

nu stiu cum se face, asa vine din mine, cand citesc \"Bilete de autobuz\"...si le vad numarul, parca m-as vedea intr-o agentie de voiaj cu multe peisaje pe pereti, ca nu prea esti capabil sa alegi,...asa ca-mi vine sa cumpar un bilet spre o destinatie care ramane a mea pana la rasaritul urmatorului apus...in fiecare zi numar...si nu prea stiu ce, tot incercand sa fac funda la sireturi...

imi place jurnalul tau, numai sa nu fie o \"sinucidere\"...

am asteptat cam mult sa va raspund si sa va multumesc pentru trecere si un gand constructiv...

am pus 17 pietre pe scara (i)emigrantului, poate nu chiar intamplator, sunt 17 scanduri de la un gard cu care am fost incercuita, in urma unui vis, treaza fiind...se vroia ceva \"interactiv\" pe subiectul acestei amputari pe care eu am simtit-o luand cu mine tot ce mi-e drag, dar acelas tot a ramas acolo, intr-o casa de pe plaja si o capita de fan sau otava, sus, la muntele unde era si o cascada...

constatase cineva ca suntem multi raspanditi prin lumea larga,...si eu as completa ca suntem raspanditi intr-o singuratate, si ea straina de sufletul nostru,...

mult as fi dorit sa putem exprimam trairea noastra intru binele celor care au bagaje facute sau viseaza trepte de scari de la un hotel din New-York...sau chiar de la ei de-acasa...

e adevarat ca experienta nu se poate transmite, dar dintr-o comunicare sufleteasca simpla se poate spune cate ceva pe fiecare treapta a scarii proptita de Zidul singuratatii...

nici un raspuns nu poate fi gresit, nu intrebarile sunt grele, ci ratacirea noastra in a ne regasi in adevar cu noi insine...

poate intrebarile nu sunt la locul lor, poate abordarea e prea abrupta,...

nu, n-am publicat nici o carte si nici n-am in intentie, dar nici nu ma pot abtine sa lansez in agonie aceasta batista alba, cu gandul cel mai bun, sa ne cunoastem mai bine in ratacirile noastre...

eu voi incerca sa iau fiecare treapta in parte si sa spun cate ceva care poate ne va antrena sa coboram cararea impreuna, macar o parte din ea...

cu drag de voi toti, compatriotii mei, cateodata atat de departe, ca va simt respiratia calda...

poemul tau de dragoste tace ghemuit ascuns la vedere in privire...si de-apleci intunericul de \"sufletul facut caus\", ii simti rezonanta luminii...

\"acum razi\", ca face bine...

acea liniste striga...mi-a placut la cules cuvinte din tine...

ce frumusete de dragoste implinita intre palmele ce-au ridicat de jos o poezie schiloada...metafora a atins versul in inima, ca o sageata a lui Cupidon...un fruct al pacatului din rai...

iti las aici un semn de trecere in tacere a unei pietre ce tot si-a cautat carare prin albia apei de izvoare...acum asteapta \"asteptarea\", sa se topeasca Zidul Alb in Mare...de la caldura respiratiei pescarusilor plecati pe scara (T)ymp-ului albastru...

ai tot gandul meu intreg din intrebarea Singuratatii tale...eu doar ce m-am atins de Zidul de pe plaja...si scoica alba mi-a cantat povestea ce urmeaza...

Je te laisse ici un signe de passage et de silence d’une Pierre (Nadar?) qui a toujours cherché un sentier dans le nid de l’eau des sources...aujourd’hui elle attend « l’attente », que Le Mur Blanc fonde dans La Mer Noire...c’est la respiration des mouettes partis sur l’échelle du (T)ymp pour arriver là-haut, où se reflète la pendule solaire sur le bleu du ciel...

Je te donne le rond de ma pensée que tu trouveras dans le sens de la question de ta Solitude...juste que j’aie touché Le Mur de la plage, que le coquillage blanc m’a chanté l’histoire que suivra...dans le Mur des roques j’ai entendu le cœur d’une veillotte...

maseaua de minte

zadar...zidar...zideste...
intr-o zi cu noroc de zar sa treci pe la zidul alb, vei avea un dar alb, atat de alb ca nu pot sa-l compar decat cu el insusi...

ma bucur ca am trecut...

\"Am primit aripi doar după ce am jurat că n-am să le folosesc\".

...si ai tradat,...altfel cum ai fi zburat atat de sus si de bine!?...

parfum de femeie ce mi-a adus miros de Praga din \"L\'Insoutenable légèreté de l\'être\"...

am rostogolit si eu zarurile tale...si n-am mai gasit la arhiva dilemei chestionalul lui Pivot, e prea de demult, dar iata de ce am dat:
http://forum.eliberadio.ro/viewtopic.php?t=1650&start=0&sid=329d7e9c353a3cc797565a244b6916da

era pe vremea aceea la radio gherila...nici nu stiam ca exista asa ceva...

mersi pentru vizita si-om mai vedea...cu bine...
tu vezi ce si cum faci cu albul zidului, mie imi miroase deja a var...vara proaspat dat pe un anotimp in sapte timpi pe un portativ cu cinci note impletite intr-una cu mister si ecou...

8. Ce meserie nu v-ar placea sa faceti?
(parca asa suna punctul 8 de la Timisoara)

un zar galben din rasina,...pahare cu apa fina, un sextant ce-arata nordul, o gutuie cu pete de luna...scoica alba canta, pescarusul si-a luat zborul spre zidarul norocos ce-o sa-nnalte zidul din alb de iluzii si semnul bun ce-l latra Ponna, o confidenta de pe scara cu impresie de iedera...e timpul curgator in cascada sa spele locul de ruine si sa puna la temelie o fiinta...misterul se intinde in Peninsula, lumea a inceput sa vorbeasca cu mirare la Discovery, iar asteptarea ti-a facut cativa prieteni nerabdatori in urmari...

cand eram copil,...si n-am crescut prea mult, ma opream in povesti acolo unde era misterul mai mare...si tot amanam sa continui povestea, cu bucuria ca mai e si maine o zi...si poate iar amanam si-i dadeam eu o urmare...in asteptare...

multumesc de ati trecut pe aici sa risipiti putin ignoranta...

nu e ea cel mai mare rau in sine, doar atunci cand isi face prea mult loc dand din coate si prinzandu-ne-n tentacule...

scrisoarea prietenului meu era un strigat de pe dig...singuratatea a ajuns tot mai mult o carare a celor care mai au de spus ceva despre viata reala, in cuvintele cele mai terne...dar la fel de adevarate ca cele talmacite de poezie...

o seara numai buna pentru taina cu luna

iti raspund cu intarziere, ca in acel titlu \"se face tot mai tarziu\"...totul a inceput cu o dilema care apoi s-a lovit de toti peretii ignorantei, fara ecoul sperantei ca lumea sa caute infinitul, acela nemarginit de orgolii, indiferenta, egoism...cam asta ar fi povestea lui Dan...si pentru mai mult de-atat, de fapt cum a inceput, vei gasi la aceasta adresa: http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=10066&node=1275

multe ar mai fi de spus, dar pentru asta trebuie sa existe dialog...ca un manifest, un crez...ca suntem in stare sa schimbam ce ignoram...

multumesc pentru trecerea ta, un semn ca nu suntem singuri...

cineva pe aici, pe agonia, spunea ca visul ucide, mai devreme sau mai tarziu...ce sa mai spunem de realitate...ia-o de la capat si da-i un pic de intamplare si intalnire cu viata...lasa ceasul acela zgomotos si auzi cum te scoala dimineata pescarusii...sau fosnetul de frunze...intre blocuri?...da, si pe-acolo se aude cantecul, doar sa vrei sa-l asculti...

o zi buna, fara televizor....du-te pe tarm si sadeste un pom...

sunt sigura ca nu gresesc, toate mamele sunt frumoase...

toata ziua buna
maria