Maria Elena Chindea

Aș putea zice zice multe despre el. Un personaj fabulos care și-a intersectat viața cu a mea în moduri stranii. Mi-a salvat viața și la propriu și la figurat în multe și felurite moduri. Aș putea spune exact ca personajul feminin din filmul Titanic despre iubitul ei pe final, după ce moare - că eu, cea de acum exist, pentru că el m-a salvat atunci din multe orori și mi-a canalizat energia spre frumos vreme de câțiva ani.
Din punct de vedere literar nu cred că-l cunoști. Poate că se poate spune despre el că era un poet de eșalon 13, sau 30, habar n-am! Scria o poezie bună la prima mână - dar avea un mare defect. O lucra până reușea s-o strice, s-o facă un lucru comun de duzină. Era părerea mea de atunci și rămâne valabilă și acum. Dar dacă nu ieșea în evidență din masa obișnuită de creatori, ca om era uriaș. Era un fel de părinte adoptiv spiritual al unui cartier întreg, un om care avea nenumărate relații pe diverse paliere sociale și uza de ele în mod frecvent. Avea o inimă uriașă, dacă eu de exemplu, mă duceam la el la 12 noaptea să-i spun că mama ta e bolnavă și are nevoie de doctori buni, chiar dacă nu te cunoștea pe tine în noaptea aceea nu dormea și la șapte dimineața suna directorul spitalului care motoriza nu-ș câți doctori să-ți rezolve problema de sănătate! Așa om era!
Nu numai eu îi sunt datoare enorm, și-a lăsat amprenta asupra a zeci, sute de oameni! Prieten bun cu Petrică Gigea (ministrul finanțelor pe vremea lui nea Ceașcă) îl scula deseori din pat să-i pună o pilă pentru un „nepot” sau „nepoată”, încât acesta exasperat la un moment dat i-a strigat:„ Mă Ioane, da tu ai o țară de nepoți și nepoate!”
Îl chema Ion Petrache și a fost cel mai tânăr pilot pe Mig-uri din al doilea război mondial! Îmi spunea, povestind despre caracterul uman: „La 18 ani aruncam bombe în capul oamenilor, dar dacă acum numai îmi arăți un ac de siringă, leșin”! :)
Nu prea mă pricep să scotocesc online, dar știu sigur că apărea în dicționarele USR-ului de atunci. Din cauza mutărilor dese am pierdut manuscrisele și cărțile lui, mai e viu doar prin amintirile mele. E demult la îngeri, le spune bancuri, era neîntrecut la astea, făceau câte-o băută în trei sau patru persoane cu Fănuș Neagu și Nichita, uneori se-alătura și Victor Tulbure - și de dura trei zile băuta nu repeta vreun banc. Mare veselie era în casa lui - și ce nopți de poezie... Ufff, cât s-au schimbat timpurile!

sunt mai mult decât fericită. Ofranda a fost desăvârșită prin receptarea voastră, a cititorilor de-acum!
Și rogu-te fără apelative pompoase! Am tendința să scot limba ca Einstein în celebra fotografie, când văd apelări protocolare! :)

excelente expunerile... am râs strâmb vis-a-vis de subjecte, nu de forma expunerii!
Mulțumesc, am savurat. Felicitări!

și de ar rămâne doar papagal am mai respira oleac. Dar din păcate își iau apoi blana de lupi...
cu castraveții ce să zic, îs buni rău! :) nu m-aș încumeta să zâc ceva rău de bulgari că-mi fură castraveții.
cât despre bibliotecă, mă-nscriu pe fișă... vin curând.

lucra la Radio pe lângă că era o persoană foarte sociabilă. Telefonul în casa lui suna ca la Gara de Nord, traficul același, în permanență în apartamentul lui de două camere erau câte 5-6 suflete. Deci îți dai seama că era la curent cu toate mișcările politicii subterane sau de suprafață. Având însă 30 de ani peste noi era foarte delicat cu suflețelele noastre, să nu ne pângărească viziunile entuziaste, să nu ni se taie aripile... Știam fapte concrete dar îmbrăcate în catifea să nu vedem rănile cangrenate. Și ne racorda la partea umoristică de culise, glume și șicane zăpăcite din care se nășteau adevărate capodopere. Mie mi se par mai importante tușele de culise decât datele unor evenimente biografice pentru a revela spiritul unor vremuri apuse.
Așa cum mi se pare esențial pentru reliefarea personalității lui Socrate faptul că mesteca boabe de năut în agora în timp ce aplica (alegoric vorbind) o doză de maieutică tinerilor atenieni.
Mulțumesc de lumina aprinsă asupra amintirilor mele!

de amintiri cu prospețimea ochilor de-atunci, făcând un salt afectiv peste timp, nu cu maturitatea așezată oleac de acum. Pe vremea aceea lucram într-o fabrică în trei schimburi, urmam cursurile școli populare de artă și măcar 4 zile pe săptămână citeam la B.C.S. câte 4-5 ore poezie, teatru, proză... În tura de noapte nici nu mai dam pe-acasă, eram ori la bibliotecă ori la școală, dormeam o jumătate de oră în autobuzul care mă ducea sau aducea de la serviciu. Citeam enorm volume de poezii zilnic, aveam supapele deschise să umplu rezervoarele de literatură... Când ne întâlneam cu poeții consacrați se diseca câte un vers cu orele - cu filozofia din spatele cortinei unei idei-forță puteai umple un volum de reflecții.
De-aceea mi se pare aiuritoare tăcerea de aici, care este o ghiulea la picioarele multor poezii și poeți... Trudă de ocnaș, fără să zărești măcar luminița de la capătul tunelului!...
Mă bucur că ți-a plăcut! O să încerc să mai pun pe hârtie cioburi de amintiri de culise, deși mărturisesc că nu mi-e foarte comodă postura de prozatoare.

lumea literelor și a teatrului de atunci. Am amintiri din de-acolo, de la sămânță, cum s-a născut un poem de la o întâlnire „la un pahar de vorbă” cu trei-patru prieteni, cum s-a îmbrăcat în carne un personaj dintr-o piesă celebră... Sălbatică și împătimită de cele două arte, am avut privilegiul să mă-nvârt printre corifeii acelor timpuri, invizibilă dar setoasă să absorb totul. Am fost martoră la actul creației încă din sâmbur. Am fost binecuvântată!
Mulțumesc Dragoș pentru sesizarea greșelilor - am corectat. Mi-am schimbat ochelarii da se pare c-au defect!:)

Da, Nichita s-a repatriat în 83! Prietenul poet care m-a introdus în lumea aceea a fost un om distrus câteva luni bune după; deși era previzibil pentru toți sfârșitul inevitabil al poveștii de iubire cu lumea aceasta a lui Nichita, încă de câțiva ani. Erau prieteni de familie și de-abia îi dusese cu două zile înainte semnalul unei cărți de poezie în care apărea, pe fotografia de copertă prietenul meu cu o nepoțică de-a lui Nichita! Îți dai seama ce disipare a fost după...

Mulțumesc fain pentru empatie! Aveam emoții - n-am îndemânarea de-a scrie proză.

viața prin teste dure, mă simt privilegiată, iubită de îngeri și de Tătuca nost. Am avut o adolescență și tinerețe boemă pe care am savurat-o din plin la temperaturi înalte! Și am avut și destui îngeri pământești care m-au sprijinit în momentele de cumpănă!

și aprecierea textului. Mă ardeau cam multe lucruri când l-am scris! Și eram cam năcăjită că oamenii nu pot sau nu vreau să se manifeste frumos unii față de alții în clipa aceasta minunată care ne este darul acestei vieți.

doi împărați de la capete. Între ei e masa plutitoare a creatorilor? Sunt individualități distincte sau funcționează ca masă amorfă, sau după regulile stupului, nu ni se spune. Mister total! Presupunerile pot fi multiple. Și ideea e ofertantă.

apă și foc este acest sonet al tău. Așa precum ți-e aspirația spre înalt! N-am o părere susținută de studii de specialitate, sunt doar o consumatoare și iubitoare de viață și de poezie, dar acest poem chiar mi-a plăcut prin idee și ardență. Poate tehnic mici scăpări de ritm m-au făcut să nu receptez totul rotund, dar asta ști tu mult mai bine ca mine. M-a atins și asta pentru mine e suficient!
Succes pe mai departe!

de-au primit

a trebuit să le trec cum-necum, m-au făcut să rămân fără studii superioare, nici măcar liceale, așa că nu-s decât un autodidact cu găuri mari în pantoful culturii. Am citit mult dar haotic, o prietenă supertitrată îmi spunea că ea nu știe niciodată ce minuni poate găsi prin creierașul meu. Dar am avut binecuvântarea de a respira lângă oameni cultivați și bogați spirituali de la care am absorbit tot ce am putut! Știu clar că orice acțiune, chiar greșită, este superioară inacțiunii, iar timpurile acestea disipante o cer stringent. Altfel ne vom transforma ca specie în statui. Și cum de la apariția omului pe terra arta, chiar în formele ei primitive, a fost vârful de lance al evoluției omului, al expansiunii conștiinței lui, va trebui să conștientizăm că trebuie să acționăm, dacă chiar ne numim oameni de artă. Asta înseamnă să nu ignorăm ca până acum zeci de poeme și autori, pentru că n-au vâna noastră poetică și nici cultura noastră, pentru că, vezi bine, noi suntem dumnezei iar cei de sub noi sunt doar niște pitici ce nu merită să ne pierdem timpul să-i băgăm în seamă cu vreo privire sau vorbă. Asta înseamnă să se asume și de către cei binecuvântați de dumnezeu cu talent, inteligență și cultură că într-un cenaclu nu-i corect să se ajungă să se posteze ca la gazeta de perete. Nimeni nu vede, nimeni nu citește, nimeni nu are o părere. Bună sau rea. Avizată sau nu.
Nu știu eu multe, dar una știu sigur: că pentru Dumnezeu și un fir de nisip contează,îl prețuiește și iubește, are locul și importanța lui bine definită în acest univers, că fără el întreg universul suferă.
Așa că cei ce se vor dumnezei pe aici, să ia aminte și la nisipul de sub tălpi. Nu să se remarce doar pe ei între ei. Și deau primit multe daruri să învețe generozitatea, să dăruiască mai departe întru creșterea tuturor!

avem clipele noastre de „glorie” când dăm cu bâta în baltă, dar nu-mi intră nicicum în tărtăcuța mea gândul că un text (indiferent al cui) este apreciat dacă sub el spațiul rămâne gol. Nici măcar nu-mi dă certitudinea că este citit. Dacă după un spectacol reușit publicul poate rămâne mut de emoție, și nu se-aude nici un sunet sau bătaie de palme, actorul de pe scenă simte emoția, vede sala înmărmurită - este răsplătit că și-a pus sufletul pe butuc! Dar în spațiul scriiturii - tăcerea, locul gol de sub text, eu (și nu cred că doar eu) îl interpretez ca absență, ca ignorare și desconsiderare valorică. Ce să fac, n-am studii academice să-i privesc de sus pe alții (oricum atitudinea nu s-ar asorta personalității mele), sunt doar un autodidact, iar tăcerea și liniștea mi-s bune doar când meditez nu când particip la un cenaclu. Altfel doar publicam pe hârtie și aveam parte de toată liniștea dorită. Bașca economia de timp cu citiri de alte poeme și scris comuri cât mă duce mintea și sănătatea!

te-nghiontește ca un spiriduș, dumnezeul din tine, când vrea să vadă un colț de lume prin ochii tăi! Așa cred eu, sau spiridușul din mine... Mai analizez! :)

rândurile astea sunt răspunsul într-un fel al celor ce-am scris acum câteva zile referitor la tine! Citindu-le sub textul pe care l-am postat azi și eu am zâmbit, adică m-am hlizit cu gura la urechi, dar din cu totul alte motive! Jocurile întâmplării care are câteodată un umor de mamă-mamă! Hi hi hi.....

dar m-am încărcat cu un strop de tristețe. Dacă nici portretul Mariei, care pare-mi-se este în grațiile greilor de pe site (dovadă aprecierile unor poeme ale ei de către aceștia) nu a adunat opinii și discuții pe margine, ci doar o tăcere adâncă din partea tuturor, nu știu ce să mai cred. Pot face niște presupuneri, dar nu le expun că nu le-ar face deloc cinste. Nu pot să le justific absența prin presupunerea că sunt plecați în concediu pentru că văd că operele lor și le postează. Și evident așteaptă prezența noastră în pagina lor. Deci...
Nu cred că rostul acestui proiect este doar ca destinatarul să fie liniștit că este văzut, că există și el în această familie extinsă cu rolul său mai mare sau mai mic, și doar el să lase sub portret un rând-două și accidental un rătăcit. Eu cred că rosturile acestui proiect sunt mult mai profunde și multiple - deci încă o dată îi chem pe condeierii valoroși de aici să se exprime! Nu se poate, legile universului nu funcționează așa, ca unii să fie numai la primire și ceilalți numai la dat!
Îmi amintesc celebrele cuvinte ale lui Kennedy: „Nu vă întrebați ce face America pentru voi ci ce faceți voi pentru America”. Parafrazând, ce faceți voi pentru familia aceasta, dragilor?

de semi-somnolență, de amorțire a ființei, până la starea de non-gând, de meditație profundă în care spiritul tău poate călători până la sursa primă a esenței sale. În și la acel tainic Acasă de al cărui dor (conștient sau nu) suferim cu toții mai mult sau mai puțin. Întrebi „ce poți să faci” - cred că tocmai aici e nodul: nu trebuie să „faci” nimic, doar să te abandonezi, adică să înveți „să fii”, rotund, ascuțit, sărat, dulce, în orice formă te vrei, să te respiri total și într-o integralitate tainică!
Cam așa am „citit” eu, respirându-te, Elena.

conflicte pe acest site sau oriunde altundeva. Dar nici liniștea aceasta care se traduce prin absenteism total de sub textele unui proiect salutar nu cred că este de dorit. Eu invitam Ionuț greii condeiului de pe acest site să dezbată aceste mini-portrete literare a unor colegi de condei, să aibă opinii pro sau contra tușelor literare care compun chipul artistic al unui coleg de condei cu ei - cei drept altul decât ei. Și niciunul nu poate să aducă scuza „n-am timp” după ce am citit și câte 30-40 de comentarii despre nimic, adică de răfuieli subterane care nu aveau nimic de-a face cu textul literar de deasupra. Așa că eu una nu-mi doresc liniștea, doresc rumoarea opiniilor constructive pe marginea textelor, în cazul de față pe marginea portretului literar (nu neapărat în termeni de critică literară) al Nuței Crăciun. Îmi doresc opinii și sfaturi constructive de la oameni inteligenți, cultivați și înzestrați cu harul condeiului. Pentru că de sunt într-adevăr Creatorii de Frumos pe care-i văd eu cu ochiul interior, îi rog să-și asume rolul de mentorat cu smerenie. Să distrugi poema și psihicul unui poet o poate face orice prost doar aruncând cu o piatră, dar nu cred că face cinste niciunui poet, indiferent de valoarea lui reală sau închipuită. Și cred că nimeni nu are dreptul să distrugă nimic dacă nu poate să pună în loc altceva mai bun! Toți suntem pe drumul perfecționării, toți avem îndoieli și căderi, contează ce facem mai departe; ne putem ridica (pe toate planurile) unii prin alții, sprijinindu-ne reciproc nu strivindu-ne! Doar să vrem să dăruim lumina ce suntem aprioric fiecare!

de a scrie aceste portrete în alb și negru sau color, ale condeierilor din această comunitate! Pentru că, este mai mult decât necesar, ca fiecare truditor pe ogorul artei să capete o oarecare validare prin noi ceilalți. Îmi place această scanare a opiniei ei despre drumul spre centrul ființei noastre.
Dar am o întrebare: unde sunt corifeii acestui site, care denunțau în zeci de com-uri furibunde nu știu ce bisericuțe??? Pentru ei comunitatea asta nu există decât ca să le cânte lor osanale???! Întreb și mă întreb și eu.