Maria Del

Ioan, ti-am citit toate poeziile publicate aici, scrii interesant despre furie (mi se pare mie):) si debusolare, izvorate din contradictii si dezamagiri. E ca si cum te-ai astepta sa vezi si sa pipai tara promisa de ceilalti in fel si chip, dar detaliile de pe drum te obosesc, te fac sa-ti pierzi speranta si atunci le strangi pe toate intr-un ghem si le arunci inapoi in trecatori. Si totusi, mai licaresc izvoarele tarii fagaduintei, iar ata ghemului e pe alocuri aurita. Ca din neatentie:).Mai vin.

Inca ceva: cand am scris \"cine a trecut prin starea aceea de disponibilitate \" am vrut sa spun: \"cine a trecut prin starea de a fi pe cale sa se sinucida\". Nu m-am referit la revolutie, pentru ca nu percepusem ca vorbeai de revolutie. Vorbeam de o stare a mea personala, mi-am amintit de o traire a mea, adica eu insami am fost in pragul deznadejdii aceleia extreme - fara legatura cu revolutia - si de aceea probabil am fost oarba la textul tau. Nu voiam sa dau aceasta explicatie intr-un com aici, dar uite ca mi-am dat seama ca vorbim ca doi surzi si sunt silita sa scriu acestea. Eu vorbeam de o traire a mea personala si de faptul ca daca treci prin ea o condamni mai putin sau chiar deloc desi stii mai bine decat oricine ca e o greseala, iar tu vorbesti de curajul civic si de jertfa sociala.

Pai m-am scuzat pentru ca am comentat fara sa-ti vad textul, mi-a scapat total ca vorbeai de revolutie, probabil ca strofa a treia mi-a alunecat in fata ochilor fara sa-mi intre in vizor. De aceea m-am scuzat. E normal sa te scuzi cand comentezi un text cand nu l-ai citit ca lumea si n-ai inteles nici macar despre ce era vorba, d-apoi alte subtilitati. Nu ca ti-am perceput \"altfel\" poezia pentru ca gandirea mea ar avea o anumita coloratura, ci pur si simplu nu ti-am perceput-o deloc, probabil din cauza de oboseala. :)Numai bine:)

George,imi pare rau, nu asta am vrut sa spun, sa-i jignesc pe mortii revolutiei. Nici prin gand nu-mi trece sa numesc mortii de la revolutie sinucigasi. Aseara cand ti-am citit poezia eram probabil obosita si n-am inteles se vede nimic din ceea ce urmareai tu sa spui. Dar acum daca mi-ai dat mura in gura pricep si eu ca e o ironie la adresa celor care ii numesc sinucigasi pe cei care au fost de fapt eroi si care se folosesc de jertfa lor pentru a se \"relaxa\". Ceea ce e de fapt foarte dureros. Asa ca textul tau e foarte binevenit pentru a ne aduce tuturor aminte.
Daca mai vin la tine, iti cer intai lamurirea textului si apoi ma incumet,mai ales daca e seara tarziu si simt ca organul de perceptie a ironiei e scos din priza la mine:) Numai bine.

Totul e sa ne tragem sufletul - da, asa e. Cine a trecut prin starea aceasta de \"disponibilitate\" cu viata, din cauza ramurelei sau preferand sa-si ia campii, cred ca totusi priveste sinuciderea nu atat ca o rusine, cat ca o tragedie, prin uriasa ei eroare si inutilitate. Viata e prea plina de sens, darul vietii prea miraculos, iubirea lui Dumnezeu \"prea\" fara capat pentru a le intoarce spatele.

Cristina, lirica ta e atat de fara fund plina, asa clipoceste, incat mai bine e sa te asezi langa ea ca langa un izvor, sa te lasi haulit (si iarasi haulit) si apoi sa clipesti albastrui si sa bei dint-un ochi al perechii decat sa mai tot vorbesti despre ea.

Teodor, hai sa facem o exceptie. Spun si eu ce nu-mi place (din mai multe lucruri care mi-au placut): \"fondatorul Cuvantului/se zbate satisfacut/sub nimicuri\"...Si acum ma intorc spre ceea ce mi-a placut mult: \"apuc doar sa respir/cat o lumanare prin flacara/ \"cineva umbla prin mine/in cautarea unui loc de odihna\". Iti multumesc pentru rabdarea cu care ai citit comentariul meu, dar sa stii ca prin aceasta nu ti-am cedat nici o parte din mine, ne putem bucura impreuna de cuvinte:). Chiar daca ele sunt vechi, prin bucurie se fac noi:)

Erata la ultimul comentariu: in loc de \"lumina poate fi socotita ca un simbol al lui insusi Dumnezeu\" a se citi: \"Dumnezeu insusi este Lumina.\"

Nici pentru mine nu e Dumnezeu un simbol. De aceea mi-a placut si poezia ta, e cumva o demonstratie:) ca El nu e un simbol. La buna citire!

Mi-a placut povestioara ta, simpla si esentiala. Ma primesti si pe mine la ospat?:)

Textul acesta al tau imi sugereaza o chinezoaica obligata de copil sa poarte incaltaminte prea stramte pentru a avea picioare mici si delicate si pe care soarta o duce apoi intr-o tara la apus, unde se invata la scoala ca acest obicei e primitiv si unde este privita de unii cu un amestec de uimire, condescendenta si dezaprobare, ca si cum ea ar fi de vina pentru alegerea neamului ei. Exista o finete, o remarcare subtila a zonelor de limita, a contradictiilor existentei, a vremelniciei si vesniciei, o uimire de data aceasta combinata cu un fel de ironie, dar si cu un sentiment de dezarmare, de debusolare in fata lumii ca taina, in fata atat a celor care isi vor sa-si stearga prea repede bocancii, miscandu-si veseli degetele bine dezvoltate, cat si a celor care se apropie mai usor, in varful degetelor...:).

\"cum sa-ti spun doar cu gandul\" - primul vers mi se pare esential aici - nu intamplator se termina constructia poemului tau cu \"treptele in spirala spre trupul tau\". Spirala e de fapt un simbol pentru neterminare, pentru agatarea de cerul niciodata atins, dar un cer paradoxal, adanc, un trup transfigurat de \"ploile de primavara\". Mi-a placut mult poemul tau, e ca o coarda intinsa peste polii existentei.

Adina, bine te-am regasit aici; nu stiu de ce, intr-o vreme pur si simplu nu te-am mai \"gasit\" pe pagina, am crezut ca ti-ai sters textele si ai plecat.
Ca de obicei, inspiratia textelor tale vine din framantarile, dorul sufletului dupa Acela fara de care nu exista decat decadere si moarte.
Bucuroasa de reintalnire si de citire, m.

Revin cu un mic comentariu: Dorin, voiam sa spun ca ai intr-un fel dreptate. Raspunsul la prima parte nu a avut cine sa-l dea; cel care a aparut aici nu e raspunsul. (De fapt el s-a scufundat pe parcurs, dar cineva a considerat ca nu ar trebui sa se scufunde si atunci a mai plutit.) Dar raspunsul e necesar, nu se poate, nu e frumos, nu e bine fara el:)
Patrick Filip: am raspuns cam repede:) la treaba cu dizlocuitul. Problema poeziei e ca nu-si defineste termenii exact; poate ca ar trebui mai intai sa o faca. Dar atunci ar trebui sa citim intai impreuna stiinta, filozofie, teologie, mistica, sa cadem toti de acord asupra termenilor si apoi sa scriem poezia. Aici e vorba de un cuvant folosit in extrem de multe contexte, lumina.
Foarte simplist spus, lumina poate fi socotita un simbol al lui insusi Dumnezeu. Dar poate fi si stralucirea care il inconjoara. Si mai poate fi si lumina creata de el, care la randul ei are stralucirea ei. Vezi, deja sunt patru lucruri aici. Si asta numai din punct de veder mistic. Asa grea e poezia:)

Patrick Filip, il voi lasa pe Florin sa-ti raspunda, voiam doar sa spun ca da, si mie mi-a placut plansul, si nu, n-as vrea sa schimbe dizlocuitul, mie mi se pare bun. Tot ce a scris el mi se pare bun. Cred ca daca citesti mai pe indelete o poezie, iesi mai cu folos, in general. Oricum, de stangacii raspund eu:). Multumim frumos de trecere.

Dorin, uite cum e: prima parte e dumnezeiasca, a doua pamanteasca:)Multumim frumos de privire.

Multumesc si eu de comentariile voastre revelatoare, de faptul ca ati trait aici impreuna cu cuvintele noastre si ii multumesc in mod deosebit lui Florin ca n-a lasat barcuta acestui poem sa fie inghitita de ape:).

Mi-a placut foarte mult acest poem straniu, strain (strange). E o combinatie neobisnuita intre duiosie, afectiune si un aer nepamantean, care se exclud poate, dar paradoxal se potenteaza reciproc. Aici se incalca regulile de vorbire frumoasa si se aplica o gramatica de neinteles la prima vedere (ma gandesc indeosebi la ultima strofa). Eu-ul si tu-ul acestui poem nu sunt ceea ce par la prima vedere, sau nu sunt numai aceasta, ci sunt cuprinse si explicate doar de \"dragostea unica\" si ea exclude eu-ul si tu-ul si tot cotidianul, dar paradoxal le potenteaza.

Daca nu merge Ioana la farmacie, ei bine, vine farmacista la ea si zice: Ioana, mie imi plac poeziile tale, tocmai pentru ca ma stimuleaza sa le citesc de mai multe ori si sa incerc sa vad resortul adanc din care le-ai scris. Ioana, iti multumesc ca faci tu aceasta, pentru ca altfel as fi fost eu nevoita sa o fac intr-o zi sau alt poet \"nebun\", dar cu dreptatea lui. Si cine zice ca o poezie trebuie sa fie lunga? La gradul nostru de alambicare si de destramare psihica si sufleteasca ne fac bine uneori textele foarte scurte, ne odihninm in ele ca intr-o picatura de apa de pe pervaz, in care incape chipul nostru si lumea intreaga si mai incape si taina aceea de care, da, Ioana vorbeste aici: In fiecare din noi se naste incet un trup, trupul atat de sfant incat nici nu indraznesti, nici nu poti sa-l atingi. Dar noi nu vrem sa-l vedem, il rastignim si-l imbracam in mantie purpurie si il scuipam in fata si-i zicem: daca erai asa cum ziceai, daca erai cine ziceai, Omul, te salvai...Inainte de a se naste, inainte de a sti cine e, inainte de toate acestea, il transformam in \"tabu\", scufundat in intuneric, dar\"sfant\", sfant scaldat in lumina, e de fapt numele Lui.

Versurile cheie mi se par a fi aici:

\"cu ultima intre degete
striga privind deasupra\"

Imi place sa vad aici o ridicare peste conditia impusa, un \"da\" neconditionat, incrucisat peste \"ma marit/nu ma marit.\". Cred ca de aici vine si finalul inmiresmat al poemului, chiar daca o clipa ne mai tii intr-o tensiune cam greu de suportat cu acel \"Ma nasc/nu ma nasc\".

Multumesc de lectura placuta si la buna citire. maria.