Maria Del

Foarte binevenit textul D-voastra. E pacat sa stea la Atelier. (Daca ati lasa un spatiu dupa puncte si virgule, si nu ati incepe direct cu alt cuvant, ar indeplini o conditie specificata in regulamentul Agoniei.) Dar dincolo de toate acestea, un text care mi-a mers direct la inima. Un stil cald, colorat si patrunzator-dureros, care ti-e drag de la prima vedere. Multumesc.

E ceva atat de greu de purtat in acest poem incat lumea - interioara - e pe cale de a impietri-ingheta; doar un tipat -tipar mai scrijeleste inauntru...

Da, inaintezi cu greu, dar chiar prin miez, si cand sosesti, nu se mai simte nimic decat \"bucuria horelor/dezmierdarea zorilor\", o izbucnire proaspata, curata, hranitoare ca un izvor de munte.

erata: fiecare, nu foecare;
prisma, nu prima

Las un semn de citire interesata aici, pentru densitatea filtrului tau intelectual. E un poem apropiat de proza, foarte lucid, foecare cuvant e bine cantarit, masurat si privit ca o prima cu nenumarate muchii printr-o lumina taioasa.

nu pacea de la ierusalim nu se va semna niciodata

Sub suprafata acestui poem care nareaza fara prea multe inflorituri, dar cu o fina si ascuns tensionata impletire a detaliilor deloc intamplatoare, o realitate amara, imi place sa gasesc trimiteri spre un nivel mai profund, un ierusalim - da, ierusalim, prin insusi numele lui el este totusi al impacarii -prin chiar simtirea lipsei acestei impacari.

O sarbatoare - de pasare care trece prin cearcanul vanat al vietii - scrierea in care muzica inimii isi traieste tumultul.

Frumoasa poezia ta, surprinde sensibil lumina maternitatii. Finalul e in simetrie cu inceputul, un cerc care se inchide, dar - parerea mea, subiectiva - brusc construit. Poate un dor de plecare din prea plinul de spini?

lumina-i o absenta pe care
cel sanatos nu o simte

veritabila rostire, ca si intreaga poezie si da, finalul- uneori ne tine de mana ce am fost, ce am fi vrut sa fim inchisi in samburele trecutului - trecutul ca promisiune permanenta, indisolubila, vesnica

Prospetime si transparenta in aceasta sensibila impletire a naturii cu sufletul de poet; gratie umbrita usor de sentimentul desertaciunii - si totusi poezia curge piezis de pe aripile sufletului innobiland natura si sufletul insusi.

Da, larga e rana acesta, incordat arcul intre \"el e diferit\", intre el \"care vorbeste singur\" si dorinta de a trai \"numai cu oameni\".

Am gasit aici mai multe pasaje interesante. E o atmosfera de cosmar lucid in acest poem, exprimarea ta e uneori foarte plastica, desi nu-si pierde linia de echilibru data tocmai de aceasta luciditate izvorata din miezul cosmarului. Asa in:

\"alerg în mormântul propriilor mele urechi
trăgând în spate mirosul acestuia
care mi s-a așezat sub pleoape

cărămizile dulci
care îmi îmbrățișau tălpile
când pășeam peste ele
acum sunt sclave
ale cuțitelor ce mângâie fuga\"

sau

\"sistemul și-a pierdut funcția de gândire
totul ține pasul acum
spre construcția cutremurului
trenul își pierde noțiunea de înaintare
calea ferată întrerupe sărutul

trebuie să rup draperia
trebuie să alerg
dar picioarele azi nu vor să fie lungi
mă transform într-un copac\"

Cel mai putin ma convinge - si se pare ca nici pe tine nu reuseste:):

\"poate e mai bine așa
să mă mint cu adevărul
și să caut ce a mai rămas de mâncat în scrum\"

Scurt si la obiect:)

Un indemn cald, pe care poti sa pui degetul, pentru a te incredinta si primi puteri, din \"iarna dezgolita\", din miezul arzator al rugii:

\"Și eu îți scriu pe rugă, în iarna dezgolită,

Iubită, Soră, Frate – mai scrie-ne cu pită!

Mai scrie cu o haină, mai scrie cu un leac,

Cu un pahar de apă – pe prispa unui veac – \"

erata: sa ninga...

Nu e obiceiul meu sa vreau sa intru in polemica, dar mi mi se pare, dimpotriva, ca zapada ca o caramida e foarte potrivita aici, in aceasta poezie a sufocarii, a zdrobirii, a suferintei. Caramida e cea mai mica particica a unui zid, ea inzideste, inchide, inabusa, dar e si inceputul unei zidiri, al unui locas.
In schimb, nu-mi place ploaia aceea \"prea putin pagana\", mai exact nu-mi place \"prea putin pagana\". Ploaia in sine s-ar potrivi, sugereaza interactiunea zapezii cu caldura omeneasca, trupeasca si sufleteasca, un fel de invelis, o placenta care hraneste omul cel nou, pe langa celelalte asocieri la fel de evidente, si de fapt legate de primul aspect, al hranirii-nasterii,(premergatoare acestuia) si anume plans-pocainta-purificare.

Ai o intorsatura blanda a versului, prin chiar mijlocul suferintei ca salvare.

\"să ningă,
zăpada are unghiile mai mici decât ploaia
și e mai caldă
ea o să mă salveze de singurătate și-mi va umple creierul de sărbătoare\"

Dana, ar fi multe de spus, dar parca orice s-ar spune, ar pali in fata intensitatii poeziei tale. O pendulare intre disperare si luciditate, intre slabiciune si dorinta eliberarii, intre iubire si tradarea aproapelui, intre dialogul intensificat pana la incandescenta si sentimentul de coplesire, de invingere, de retragere in cochilie. Dar refugiul de care ne vorbesti nu e o cochilie-mormant, nu numai, iar incendierea din final nu e o revolta tinereasca, ci (mie cel putin imi place sa vad) un gest al depasirii prin asumare, acea depasire ce lumineaza \"drumul spre ultimul si cel mai sigur refugiu\", singurul refugiu potrivit pentru \"sufletul nostru de oameni nesfarsiti\".

O poezie aparent scrisa in graba, aproape cu necaz:): \"toata lumea are ceva de spus despre ploaie\"...\"asa ca eu nu ma voi lamenta\". Aparentele insa inseala, detaliile trasate cu finete exista, dupa ce atmosfera a fost curatata de \"neatentie\" sau de pretentii \"savante\", incepand de la jocul moale si transparent al interferentelor din picaturile de apa, continuind cu subtilitatea proaspata, care \"pleaca de la Est de inima ta\", umbrita de o tandrete disimulata, atingand o culme in final:\"dupa care am iesit sa iau o gura de aer/ in alveolele zilei de maine\".

\"imi parea cel mai trist lucru
as fi vrut sa strig\"

un poem taiat in linii de o simplitate care amplifica taisul suferintei

la aceste versuri ar trebui de fapt sa raspunzi doar cu tacere, tacerea aceea care striga si ea, invesmantata in liniste

o femeie intindea o camasa
pe gard
ceva mai incolo doua ciori
strangeau intre aripi departarea

de dincolo patrunde mult frig, da, dar dincolo de dincolo, daca se poate spune asa, e tot ceea ce nu s-a vazut ca am trait, tot ceea ce am purtat ca o samanta incandescenta in noi, pe care nici o pereche de ciori nu o poate ciuguli, nici un frig raci, nici o lampa parjoli, un fluture alb care intra in lumina, pentru ca lumina insasi sa-si fluture taina in contururi de aripi

\"Din rama lipita de perete/priveste un Om\" - poate de aici sa vina punctul de plecare al dialogului care se bazeaza pe o \"diferenta\", in timp ce totusi se pulseaza asemanator? Punctul de plecare al unei generozitati, al unei ofrande, care mi se pare dorinta, tanjirea ascunsa a acestui poem? Cu placerea de a-ti citi inca o data versurile in stilul tau inconfundabil, interiorizat, cu miez fragil, M.

Dincolo de aerul proaspat dat de vesmantul umoristic, parand ca se muleaza perfect (si tragico-comic) pe evenimentele actuale, politice, vad (si pentru ca imi place sa vad) in textul tau un substrat filozofic mult mai profund. Aceasta pentru ca la tine e ceva foarte obisnuit ca filonul filozofic sa imbrace haina ironiei si a umorului. Kala se pare ca e o zeitate care personifica timpul in filozofia vedica; pe mine insa, interesant, m-a dus initial gandul la intelepciunea specifica poporului roman, in spiritul bisericii crestine rasaritene, care nu se implica sufleteste total in drama timpului, a vremelniciei, ci, cu privirea ancorata in neschimbator, in absolut, \"isi vad linistiti de treaba\". In fond, nimic ce apartine timpului nu poate atinge linistea interioara, mersul lucrurilor (dupa asa-numita pronie cereasca), ceea ce e menit sa se intample...Chiar daca actioneaza -\"isi vad de treaba\" - o fac fara ca disperarea sau revolta sa le schimonosesca linistea si tocmai aceasta le daruieste, paradoxal, puterea de a faptui.
Pentru prospetime, concentrare, spontaneitate si ascutimea unui tais de cutit acest text merita intr-adevar evidentiat.