Maria Del

Sub haina inselatoare a simplitatii se ascunde un margaritar aici si doar cel care se inchina pe saturate pana cand se face ziua se poate bucura de el. Cine are ochi sa vada si cine are urechi sa auda:)
Imi place mult si curgerea fireasca a limbii, fara nimic in plus, exacta, de o emotie perfect echilibrata si totusi cu un mic strop de exuberanta la sfarsit.

Un poem al instrainarii omului de om, al lumilor paralele in care fiecare umbla dupa nebunia lui, dupa cai verzi pe pereti sau farfurii rosii pe cer. Un poem tragico-comic al cautarii in zadar si totusi nu, caci o urma de smerenie ne salveaza prin insasi nemernicia noastra, rasturnand total perspectiva si transformandu-ne in final intr-un soi de Don Quijote. Evolutia aceasta de la Pacala la Don Quijote este salvarea noastra si meritul deosbit al acestui poem. Remarc si limba plina de seva. Daca as avea o steluta, i-as da-o. (da\' bine ca n-am, n-are el nevoie, doar are in schimb farfurii...)

Maricica, revin: 1000 de ani inaintea vesniciei (plus vesnicia) e frumos sa traiesti...Semneaza tot Ionuta care a mai crescut putin, cateva ore...:)O zi cu bucurie!

Maricica, textul tau e foarte dens si se preteaza la multe adanciri, abunda de simboluri valoroase si are de multe ori un aer jucaus si plin de tandrete. Spontan insa m-au izbit doua lucruri care nu se potrivesc cu aerul de poveste primordiala: acei 1ooo de ani si Magazinul Vrajitorilor. Asa ca ceea ce scriu mai departe izvoraste din aceasta izbire:
Daca sa il trimiti sau nu lui Ionut depinde de ceea ce vrei tu. Daca vrei sa fie vrajit doar si sa creasca mare (adult) si ambitios, de nota 10, trimite-l. Daca vrei sa-i dai un raspuns sincer, des-vrajitor, incearca sa ii explici ca s-ar putea ca lampa sa fie invidioasa pe lumanare, care numai ea stie sa lumineze pana la capat. De aici ingalbeneala. Mai rau, ca e invidioasa mai ales pe om a carui menire e sa lumineze din iubire nu numai 1000 de ani, ci o vesnicie. Ca vesnicia nu e multiplu de 10, ci e chiar vesnicie. Si cearta-i putin si pe mama, profesoara si scriitor ca n-au stat in umbra ei (a vesniciei), ci au preferat lumina lampii. Mi-a placut mult ideea lacrimilor Ilenei care se schimba in margaritar. Problema e doar ca atunci cand cineva intra cu el in Magazinul Vrajitorilor, margaritarului ii zboara esenta si se transforma in carbune. Semneaza Ionuta, care inca nu stie sa scrie povesti, altfel ti-ar fi lasat un alt raspuns, mult mai bun.

Uite un citat interesant, care se potriveste la raspunsul - comentariul tau si, in final, poate ca indulceste si regretul din poezia ta. Ce ne faceam daca acoperisurile nu se prabuseau?...Poate chiar credeam ca noi le tinem...cand colo ele ne tineau pe noi...fara sa bagam de seama.

\"Nebun, e nebun. Uite-l cum mananca arpacasul, il lasa sa sa raceasca si-l mananca rece. - Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum infuleca arpacasul fierbinte, de parca n-ar putea sa-l lase sa se raceasca nitel. Si pe urma se mira ca-l apuca burta. E nebun, domnule, e nebun de legat, tine canita in mana stanga si se spala cu dreapta. Anormal, sa stii ca-i anormal. - Dement, dement cu adevarat, la ce te poti astepta din partea unui om om, vorba vine - care se spala la fund tinand canuta in dreapta si-si da apa cu stanga. - (...)- Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu si Arghezi. - Trebuie sa fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, sa nu-ti dai seama de nepieritoarea valoare literara a unui Sadoveanu sau Arghezi. - (...)Nebun. Am si eu o reputatie de nebun(...). Ce ma faceam daca nu eram nebun? Innebuneam! imi raspunde ratiunea.\"

(din \"Jurnalul Fericirii\", N. Steinhardt)

Anni, aceasta e inca o poezie pe care as fi putut scrie eu. Acest simtamant il am adeseori in fata poeziilor tale. Uite ca am indraznit sa-ti las un semn aici, fara sa ma gandesc ca nu demult imi lasasesi tu un semn mie tot sub un acoperis spulberat, la care nu apucasem sa-ti raspund inainte de a sterge poezia, din motive care nu au in nici un fel vreo legatura cu comentariul tau. Ba, dimpotriva, iti multumesc pentru grija din el, mi-a fost balsam pentru suflet. Sper ca nu te-ai suparat cumva ca nu ti-am raspuns atunci, hai sa ridicam un acoperis deocamdata peste noi doua si sa nu-l lasam sa cada...

Revin, pentru a-mi cere iertare ca am uitat sa spun la ceea ce ma gandisem in prima clipa cand ti-am citit poezia (nu stiu ce-mi veni sa caut numai \"greseli\", e o deformatie legata si de munca zilnica, dar nu se poate scuza totusi...): ca mama ta, acolo unde se afla ea, e cu siguranta acum fericita ca lacrimile ei au devenit o poezie, caci suferinta mamei \"e un cuvant ofilit/un sambure-i inchis in rotundu-i.\" De aceea iti multumesc si eu frumos in numele mamei tale.

Foarte penetrant poemul tau. Ma duce cu gandul la faptul ca ajungem sa jucam deseori rolul fratelui risipitor, adica ne-recunoscator: ajungem mai intotdeauna cu o ora prea tarziu pentru deschidere, pentru re-cunoasterea pe care celalalt o astepta, noi o asteptam. Ramane luna, lumina intuirii lipsei in bezna. Iar pe ceasul solar raman umbrele soarelui ce depaseste si azi punctul exact unde razele ii cad perpendicular (pe cui). Dar cuiul ramane. Si asteapta.

scrisorile nu s-au gasit, hartiile s-au pierdut sau poate n-au existat niciodata pe hartie asa cum au fost in adevar, sau poate nu ajunge o viata de om sa le mai gasesti, dar aceasta poate fi un semn bun, poate ca ele sunt scrise mai adanc, in carnea inimii, unde \"aschiile se pastreaza cu sfintenie\"
jumatatea doare, poate de aceea caderea, pentru intregirea memorialului durerii, care e doar bucurie

inaripare

Corneliu, cred ca poezia asta ar spori in frumusete daca ai mai lucra la anumite strofe, indeosebi strofa a sasea, e dupa parerea mea o atmosfera cam inlemnita acolo (e o parere strict personala, dar acel \"in minte incluse\" e cam prea...geometric.:)). Ai multe cuvinte intre ghilimele, la care cred eu ca ai putea renunta (nu ma refer la dialogurile in sine, ci la cuvintele si expresiile disparate pe care probabil in acest fel vrei sa le subliniezi, dar atunci poate ca poti alege un stil cursiv sau altceva de genul acesta.)
O, uitasem sa spun ca-ti multumesc pentru un comentariu cu culoare locala, dejeana:) pe care il scrisesesi la o poezie de a mea pe care s-a intamplat mai apoi sa o sterg. Comentariul tau il tin totusi minte...da, imi amintesc de povestile parintilor, cum ne-am mutat in pod la inundatie, eu in leagan inca...

Las un semn stangaci de apreciere uimita si plina de respect la capacitatea aceasta, Florin, pe care am mai remarcat-o in tacere si cu alte prilejuri, in comentariile tale la poeziile altor colegi, de a scufunda cuvantul in universul alteritatii pentru a te intoarce \"in suvoi\" la lumina, cu lumina. Articolul tau se poate citi si intelege, te poti scufunda in el si apoi ridica inspre soare, chiar daca n-ai fi citit nimic de Aida in prealabil.

Foarte graitor acest interviu cu John Downie, tocmai prin faptul ca arata exemplul unui om care isi depaseste cadrul ingust al lumescului strain de/din suflet. Lasand in urma aceasta perspectiva limitata a strainului, vine la fantana si scoate apa pentru Cel care, insetat, il roaga sa o faca. Dar Iisus nu il roaga pentru El, ci pentru strainul insusi, si pentru toti strainii de aceasta lume (de data aceasta in perspectiva inversa straini) in numele setei de sete, in numele iubirii izvorand la nesfarsit a lui Dumnezeu in intampinarea raspunsului iubirii noastre. Lipsa de smerenie a dus la prabusirea Babilonului, la neintelegere, la risipire, la cramponarea de limite, duhul iubirii implinite prin rastignirea pe cruce duce la unitatea nu prin stergere, ci prin reciproca intelegere, innaripare, potentare.

Revin cu o mica erata la comentariul meu: nu intretesata , ci intretesuta ...
Ma gandesc la virgula dupa titlul poeziei tale, daca era intentionata sau nu. Iarta-mi purecarea...dupa \"gari cu flasnete\" poate ca ar fi o idee buna sa pui tot virgula in loc de punct sau poate sa renunti la toate virgulele ...desi in citirea versurilor ele exista intr-adevar ca o pauza ritmica. Asa ca totul e justificat:)

Marcel, ai o melodie a cuvantului care depaseste ratiunea, o desfacere, o curgere a sunetului care mie imi place, mai mult, imi face bine, imi da putere. Mi se pare ca mai nou ne-am cam pierdut urechea muzicala, altfel am aprecia de la prima \"auzire\" poezia ta. Oare chiar numai eu sa imi inchipui asta? O atmosfera usor onirica in acest poem, potrivita pentru adormirea, leganarea blanda a prea marilor si falselor noastre pretentii, pentru dobandirea acelei inimi de copil de unde \"sa inceapa cu inceputurile\". Poezia este de altfel intretesata de simboluri si poate multumi nu numai o ureche muzicala, ci si un cuget inclinat spre filozofie. Mai vin. Iti multumesc pentru ce oferi.

Sfasiere, rupere a firelor ce ne leaga pe dinauntru e gustarea iadului, acolo unde darul temporar al trupului dizolvat de pacate dispare si \"intre ochi si inima\" nu mai exista distanta care sa ne infasoare in nimic. Nimic nu ne mai poate insela, adevarul gol-golut ne asteapta. Din afara nu mai vine nimic, decat noi, asa cum suntem. Firele marionetei sunt taiate, marioneta a carei vointa se lasa dusa de nas. Cu membrele atarnand asteptam, scrijeliti, cu ranile vrand sa ne suga pe dinauntru, ca un bot deschis de sacal. De unde nu stim, dar deodata ne apare pe buze numele blandetii: Iisus si blandetea se infasoara ca o miere, imbraca privirea noastra si botul se inchide, trasaturile lacome, ascutite, palide se rotunjesc, capata culoare, devin ele insele blande, tanjind dupa mangaiere,unitate, asemenea capsorului unui copil lipit de chipul mamei.

Iata cateva imagini iscate la citirea poeziei tale, frumoasa ca o tremurare.

Tocmai uscaciunea copacilor taiati atrage in mod miraculos seva - cand dara de sange transcrie gestul rostogolit al toamnei spre locul alb al puritatii, al curcubeului impletit si in-viat din vasul imbinarii tuturor culorilor. O clipa doar sunt ele imprastiate ca niste cioburi si incovoiate, inghitite de gaura cea neagra. Dar: de unde vine Lumina? Un poem al jertfei si al asteptarii unei vieti noi.Frumos.

Aceasta poezie miniaturala e ca o perla, ca un arcus sub care corzile sufletului meu vibreaza. Tainica aceasta comuniune cu natura, in care salcamul nu inteapa, ci se pleaca armonios, in mangaiere peste spuza timpului, inflorind a cant nedumeririle din pamantul rabdarii. Mai vin pe aici. Eu (subiectul eu) ti-as fi pus o stea. Putin trista, M.

Imi place poezia ta, cuvantul curge frumos si inchegat (poate pentru urechea mea de dejeanca?::)), din pacate un stil care pare mai putin gustat azi. Corecteaza te rog acel \"m-a\" din \"sincer sa ma crezi\". Poate si acel \"Vai de el\" ar fi mai potrivit cu v mic.

E fascinanta tema acestui interviu si implicit viata si personalitatea Sf. Grigorie Palama. \"Ironia sortii\", sau de fapt marea bunatate a lui Dumnezeu a facut sa-mi cada in maini acum cateva luni o carte a unui suedez, P-A. Bodin, docent la Universitatea din Stockholm, despre ortodoxism si isihasm, ca sa ajung si eu pe acesta cale \"intortocheata\" sa cunosc putin din istoria vietii Sf. Grigorie Palama. E si aceasta o mica, traita dovada ca vestul e, poate ajunge a fi interesat si fascinat de ceea ce e fundamental bisericii ortodoxe. Mi se pare extrem de inspirata alegerea acestei teme acum, in postul Pastelui si spun aceasta nu ca un teolog, ca o cunoscatoare, ci ca un om care cu siguranta a suferit prin scoli si mai tarziu prin exercitarea profesiei pregatite in aceste scoli de abuzul folosirii intelectului fara har, fara intelegerea omului ca un intreg, faramitarea, degradarea esentei iconice. Intr-adevar, trupul nu este ceva pe care sa-l inrobesti poftelor intelectului (un aspect la care o parte din noi nici nu se gandeste, considerand poate ca intelectul e ceva separat si superior trupului, facand astfel o confuzie intre intelect si suflet). Cati dintre noi traim mereu in lumina capatului de drum, pornind chiar de la nivelul la care tocmai ne aflam? Cati dintre noi ascultam glasul trupului care nesiut tanjeste a fi transfigurat prin iubire, insetat de trairea impartasirii cu esenta divina? Cand postesti sa nu fii trist, ci sa te ungi cu ulei bine mirositor si sa te bucuri ca inveti sa asculti acest glas...Caci nu e vorba doar de ocolirea unor alimente, ci de insasi invatarea cumpatarii.