Maria Del

Pai, Gheorghe, de ce sa-l scoti... era chiar parte din esenta. (Se intelege foarte bine ca e vorba de poet, doar spui in primul vers de ora exacta a poeziei.)

Frumoasa, aceasta vedere de jos a luminii. Spre lumina crestem, spre lumina ne desfacem in culoarea cresterii si a sperantei, daca pornim de jos, chiar de la radacina.

Mi-a placut mult imaginea aceasta, de a te acoperi cu cuvintele fara rost ca in niste panze albe. Am vazut in ea un fel de recunoastere simpla a inerentei desertaciuni/slabiciuni, o smerenie care atrage dorinta de a fi acoperit de panze curate, albe. Cuvantul \"panze\" imi duce gandul nu numai la panza de in, alba, simbolul prin excelenta al puritatii desavarsite, ci si la panza de corabie, care, umflata de rasuflarea vantului,duce corabierul mai departe, in acel punct unde eu si tu si noi ne putem privi in ochi, fata in fata. Si vantul sufla de unde vrea el, incotro vrea el...Vantul, ca o imagine a Suflului, a Duhului, e un cuvant care nu apare aici, dar eu il vad subinteles, e cuvantul care leaga panzele de frunzele cazatoare, desertaciunea de implinire, smerenia de tarie, pe mine de tine si de noi toti.

Interesant acest joc, intre vesnicie si timp (istoric), intre capitala si provincie, intre circ si tristete, dar mai ales intre aparenta si esenta. Saltimbancul/poetul, cel din spatele sau mai bine zis cel de deasupra antinomiilor, are un chip primordial care se innoieste mereu, ramanand mereu acelasi si din acest centru al persoanei se defineste totul...o pierdere a acestui centru, pe care poezia (cuvantul)il daruie ar insemna pierderea busolei. Saltimbancul o fi el provincial, ca si coordonate geografice date, dar in asumarea de poet, este mereu la punctul 0, al vesnicului inceput...Nu intamplator e el saltimbanc, salturile peste kilometri si nu numai, fara plasa, il definesc...nu intamplator e trist...isi asuma si caderile...dar nu intamplator se salta in \"mereu inceputul\".

Mi-a placut aici descrierea imaginatiei nesecate si neinvinse de nimic, permanentizante si innoitoare a iubirii de copil: \"dintr-un peisaj mereu inventat/ de dincolo de margine de sat tata/ venea tarziu incarcat\". Tatal vine, de dincolo de marginile realitatii strict fizice, intr-un timp la fel de nedefinit ca si spatiul, plin de daruri. Venirea sta in contrast cu plecarea - smulsa, silita, simbolizata de acel camion sinistru cu prelata, ca un dric de dimensiuni marite grotesc, de soferul nerabadator, de amenintarea noptii, adica a timpului de data aceasta cu o scurgere determinata, chinuitoare, sub umbra injuraturii.
De construirea socialismului ce sa zic, nu o vad deloc in lumina comentariului lui Corneliu Zegreanu, eu consider ca socialismul a fost si va ramane o e/oroare fundamentala. Dar nu cred ca in lumina \"laudatoare\" ai scris poezia...Nu inteleg foarte bine, sincera sa fiu, distinctia facuta in prima strofa...colectiva nu era pamantul altcuiva, era al statului.Fie la tara, fie la santier, erai sluga statului, nu exista alternativa. Doar ca, traind la tara, langa pamant, stiai foarte bine cui ii apartinuse, pe cand la santier, poate ca totul era anonim, totul isi pierdea importanta, ramanea doar dricul cu prelata si injuratura...

Corneliu, exista trairi din care scoatem mereu si niciodata nu dam de vreun capat...asa si moartea mult prea timpurie a unui parinte, sau copil, sau sot, sotie, prieten... in general a unui om iubit cu importanta hotaratoare pentru soarta noastra. Mi-au placut in mod deosebit ultimele strofe, de la \"De aceea, luna plina\", au un farmec deosebit, o curgere fireasca si luminoasa, cu o trecere dramatica de la reculegere, inchinare la neclintita tarie sufleteasca, incoltita din taina jertfei, a transfigurarii iubirii.

Un text dens si construit temeinic, nu rigid, ci curgand firesc, ilustrand parca in forma lui \"savoarea apei vii\". Cu siguranta nu e un text scris de o mana posaca, chiar daca foarte invatata, ci de una care vorbeste si din experienta proprie. Caci si credinta nu se construieste pe o litera moarta ci se intemeiaza pe iubirea vie si pe expresia/trairea ei, bucuria (asa cum se precizeaza aici nu bucuria in sens de simpla euforie trecatoare, ci bucuria care isi asuma durerea in calea ei spre impartasirea cu Dumnezeu si cu aproapele).

Ar fi foarte multe de spus, dar ma rezum doar la inca o observatie, oarecum o deschidere in afara textului tau, dar pe care tocmai el o face posibil. Interesant cum citindu-ti textul m-a fascinat inca o data limba extraordinara folosita in Biblie, misterul ei, pe care abordarea ta il scoate din plin in lumina. E o limba de multe ori \"zgarcita\", obisnuiti fiind azi cu podoabe mai mult sau mai putin inutile. Textul tau e de altfel tinut strans in fraie asemanatoare, ceea ce ii daruie densitate. (Ca limba biblica pare zgarcita la prima vedere e poate si o deformatie cu radacinile in scoala primara, nu ajunge sa descrii din cinci cuvinte un lucru, ci trebuie sa-l dezvolti cu orice pret ca sa-ti ”multumesti” profesoara si mai apoi cititorul ...:))Dar totul are un rost pe lumea aceasta si toti se cer a fi multumiti. Citind cate un pasaj din Biblie aproape ca ti-ai dori mai multe amanunte, mai multe destainuiri, iti trezeste o lipsa, o dorinta de a citi si reciti aceeasi propozitie simpla pe care o intelegi si totusi nu, care iti aluneca uneori asemenea unui peste viu din mana. Nici un cuvant nu e inutil, nici un cuvant nu e gol, nici un cuvant nu e umplutura: cand sta scris \"cu bucurie\", atunci semnificatia e incomparabil mai adanca, decat o presupunem in mod obisnuit, da, nesfarsit de adanca, \"tainic\" de adanca. Daca am sti sa citim si sa recitim, sa descoperim tocmai aceste cuvinte vii, care nu (doar) ne desfata, ci ne vorbesc, care nu (doar) ne imbata, ci ne hranesc!

Poemul acesta e ca o nuca: mic, rotund, cu coaja tare, dar plina de miez aromat. Ma gandesc acum ca am copilarit cu un nuc in curte...Trebuie sa fi fost unul dintre primele mirosuri simtite, acela de frunze cazute. Toamna mirosea tare a nuc peste tot ...frunzele si cojile acela verzi desprinzandu-se incet, innegrite...nu stiu care dinte ele erau mai parfumate...dar de atunci mirosul de frunze toamna e pentru mine copilarie, acasa. Multumesc...

Ovidiu, mi-a placut mult acest umor deloc macabru. Te citesc mereu cu placere.

Semnificativa metafora si nu numai, chiar realitate, inima a doua, cea care, protejata de ziduri circulare din caramizi primite de dincolo de gand, e atat de subtila incat pare de-a dreptul transparenta. Dar esenta ei straluceste totusi prin orice zid si nu se lasa dizolvata de nimic; nu exista nimic mai indaratnic decat rabdarea raspunsului de iubire. El vine, chiar daca ar fi din directie neasteptata - caci e dincolo de orice gand.

Ioana, imi place aici un fel de cautare dincolo de ceea ce e uzitat si acceptat (prima strofa), impletita paradoxal cu imaginea \"arhetipala\", ocrotitoare, de siguranta maxima, a impletitului ritualic de fundite in par si a sarutului neconditionarii materne a strofei a treia . Faptul ca prima strofa nu trebuie vazuta in lumina incalcarii legii, ci a depasirii ei il semnaleaza foarte limpede strofa a doua, un adevarat liant intre prima si a treia strofa. Mama ne invata ce nu e frumos, ca nu e frumos sa radem de cineva, nici macar/cu atat mai mult de Dumnezeu, dar \"cand esti mic\" perspectiva e alta, pentru ca te afli sub ocrotirea sarutului matern. Acolo, in poala mamei, chiar si Dumnezeu se lasa in joaca legat de picioare, fiind El insusi un copil. In umbra cad lacrimile mamei pe pamant si ele impletesc funiile jocului si ele le dezleaga, eliberand picioarele si sprijinindu-le, dar aceasta nu o vede decat poeta ajunsa adulta ce isi asuma in final tocmai aceasta esenta, pamantul, transformand-o la randul ei in pamant-de respirat, adica cer. Un poem al descendentei si al transcendentei.

Cu palme nitel confuze vin si eu si astept, bucurandu-ma de insetarea adancurilor de soare si de explozia ne-spusa de culori a poeziei tale.

Desi in asteptarea aceasta nu stiu daca nu e si invers, daca nu asteptam dimpotriva cu inima confuza nu numai prima palma, ci si a doua, cea pentru inima dupa cea pentru obraz, pentru ca amandoua palmele si amandoua, inima si obrazul - sa se umple de soare.

Curge frumos si ocrotit de umerii aceia adusi inainte tristetea acestei poezii, acoperindu-si propriile cuvinte si cele pereche - salcie aramie peste rau.

erata:

nu : ci :)

Bine ca am revenit...nu stiam de fapt mai intai ce si cum sa spun despre pasarile acelea mici si enervante, nu-mi era chiar clar. Dar acum stiu, imi place cum le hranesti, asa sa si faci, cu rabdare, le e cam foame:.

E aici un joc subtil al ramasului-bun si revederii anticipate, al luarii vacantei si inceputului scolii deopotriva dorite si traite in singuratatea si vulnerabilitatea lor. Complet opuse si totusi aceleasi in esenta lor. Lunile se transforma in poezii (doua si jumatate...),poeziile se transforma in fluturi, fluturii intra in cutia de tabla a cititorului si o deschid. Si e de ajuns.

Nu pun intrebari, ma avant totusi de pe mal in apa, ca sa zaresc diamantul liber si cine stie, poate ca pe celalalt mal asteapta Dumnezeu. Personal imi place foarte mult acest stil cu mijloace putine, miniatural. Mi se pare ca da libertate visului, ca un carabus, ca o frunza de nufar plutind unde le duce valul. Strofa a doua mi s-a cuibarit in piept si nu mai pleaca, cred, il asteapta acolo pe Dumnezeu in ciuda interdictiilor de la radio si din trafic si a lipsei de vehicole/mijloace de transport...

E un dialog-pendulare in poeziile tale intre puritate-stralucire si scuturi-haine negre, opace, intre jertfa-sfartecare si disimulare. Si/dar nasterea se intampla din trupul neatins.

Minunat acest rai la tine, aici, miroase a turta dulce si basmaua alba lumineaza mult timp dupa ce nu mai privesti versurile. Nu-mi place sa laud si sa disec, Anni, tocmai ceea ce ma misca mult de tot, dintr-un fel de teama...am invatat si eu cu greu ca de multe ori are un pret. Mai bine ca aici la tine unde nimic nu mai costa. Ca o mana care prinde la timp. De aceea doar: plec incet...ca sa intru:)

Un portret foarte miscator si, cred, foarte adevarat. Multumesc, Dana!
La multi ani Florin, cu har, bucurie, sanatate!