Dor de vatră

După atâția zeci de ani, Printre prieteni și dușmani M-a cuprins un dor nebun Să-mi revăd satul străbun, Casa, prunii de sub feți, Livada cu mărul creț, Ulicioara cu noroi Și otava din zăvoi, Unde adesea mă jucam, Când pe “Mojar” o pășteam, O hrăneam să ne dea lapte, S-avem ce mânca cei șapte, Cinci orfani, moșu și mama, Ce-aveau să înfrunte drama Trecerii în neființă, Celui ce ne-a dat credință, Tata. . .Vorba creștinească, S-a dus pe calea “cerească”, Sus în “Rai” să odihnească. Tată ! Nu te-am cunoscut, Eram mic, nepriceput, Dar destinul m-a crescut. M-a purtat în lung și-n lat, Þara-ntreagă am colindat, Dar de tine n-am uitat. De-aceea tu, lună plină, Ieși de seară, fă-mi lumină, Să văd drumul care duce, La căsuța de la cruce, Și de-acolo... mai spre grui, La mormântul tatălui. Să mă-nchin, să-i las o floare, Și-un stejar mic la picioare, Să crească, să-l bată vîntul, Să-i păzească-n veci mormântul. Tată ! De ce m-ai părăsit înainte de a te cunoaște ? -\"Ãsta mi-a fost destinul, fiule.\"